Am stat ceva pe ganduri daca sa scriu sa nu postu asta, da avant in vedere ca nu am mai scris de o vreme si simt ca am pietre pe piept, azi o sa vorbesc despre distragere.
Nimeni nu scrie despre ea. Despre acea femeie. Desi stim cu totii ca e cea care vindeca.
Distragerea e tipa pe care o scoti in oras sa uiti de fosta. E cea care iti coase ranile relatiei precedente si mai sufla si cu dragoste pe deasupra. Tipa care are rabdare, care iti da timp sa iti revi, care asteapta mereu. Asteapta sa treci peste, asteapta sa te uiti si la ea cum te uitai la Ea. E tipa pe care pur si simplu o folosesti, care iti hraneste orgoliul tau ranit pana capata iar contur si forma si te simti din nou barbat. Si apoi pleci. Nu mai ai nevoie de nicio distragere.
Ceva m-a determinat sa scriu despre tipa asta. Ma intrebam zilele astea daca si eu am fost distragerea cuiva candva. Si raspunsul a venit surprinzator de unde nu ma asteptam, asa, ca toate vestile. Cu viteza sunetului si m-a clatinat pe picioare apoi a trecut mai departe.
Intai m-am gandit ca nu am insemnat nimic, a fost totul o iluzie iar stelele pe care le aveam candva erau doar in capul meu. M-am gandit ca cea mai buna decizie luata de mine vreodata in astia 17 ani jumate a fost sa te scot cu forta din pieptul meu unde te agatasei bine de inima si tot oxigenul din artere mi-l consumai cu nesat.
M-am gandit si cum oare ai putut sa ma folosesti asa, ca pe un obiect, ca si cum as fi fost ceva usor si amandoi stim ca intre noi nimic nu a fost niciodata usor. Am retrait toate momentele alea, da , am deschis usa lunilor petrecute impreuna si am luat fiecare secunda de pe fiecare banca sau cearceaf in care eram noi. Noi 2. Inainte sa fi fost altul, inainte sa fi fost alta. Cand eram doar noi. De mult.
Mi-am adus aminte cum ma priveai, ce imi spuneai, cum taceam amandoi si timpul se oprea doar sa ne priveasca si el. Cum ma alintai, cum ma sarutai n shit. Cum incepusera sa cada frunzele si sa fie frig si nu ma lasai sa plec din bratele tale. Mi-am adus aminte tot.
Stim amandoi ca ai mintit. Stim amandoi ca oricat ai vrea sa nu fi insemnat eu nimic, am insemnat totul candva. Totul pentru care ti-ai incalcat principii si legi de-ale tale nescrise. Acum e vorba de ea, stiu. Nu sunt suparata, te inteleg. Incerci sa ii faci ei loc, incerci sa o convingi, incerci sa te uiti in ochii ei si eu sa fi disparut de tot de acolo. Si daca spui cu voce tare e mult mai simplu pentru voi doi sa fiti doar voi doi. Si ea are o siguranta cand te aude ca eu nu am fost decat o distragere, asa cum imi spuneai si mie ca cea dinainte nu a insemnat nimic si cum probabil i-ai spus si ei, asa cum vei incerca sa o vrajesti si pe urmatoarea.
Dar vezi tu, eu nu sunt nici cea dinainte, nici cea de dupa. Desi eu am plecat de buna voie, incerci sa stergi si urme invizibile pe care crezi ca le-am lasat. Parca simplul fapt ca exist independent de tine nu e suficient, ca si cum ziua in care m-ai cunoscut a fost inceputul a ceva mare din care acum incerci sa convingi ca nu ai facut parte. Stiu ca nu ti-am apartinut niciodata, ti-am spus de la inceput si apoi ti-am repetat obsesiv de teama sa nu ne legam prea tare, sa nu depindem. Am ajuns sa ne lipim practic unul de altul iar ziua in care nu ne vedeam si nu ne vorbeam eram nelinistiti, trebuia sa gustam unul din altul.
Apoi iar m-am gandit. Daca te-am facut sa uiti de ea, inseamna ca e ceva de capul meu. Dar daca acum inca te intorci la numele meu, daca atunci cand esti cu ea discutia penduleaza in jurul meu, daca acum eu sunt acolo, imi simti prezenta si simti nevoia sa strigi in gura mare ca eu nu am fost decat o distragere, nu e oare singura distragere ea? De la simplul fapt ca in lume exista si oameni ca mine. Inteleg ca iti doresti sa nu ma fi cunoscut, sa nu te fi abandonat mie, sa nu fi fost atras de aerul pe care il respiram cu gura lipita de pielea ta. Inteleg ca iti doresti sa fi fost oricare alta, dar nu eu. Sa-ti fi apartinut, sa ma simti a ta, sa fi avut curajul sa ma iubesti pentru ca merit nu pentru ca singurul drum pe care il vedeai in fata era asta si la capat eram mereu eu. Stiu ce ti-am facut, stiu ce mi-ai facut. Amandoi stim cate rani ne-am lasat unul altuia, stiu ca ti-a scos sageti din piept cand a venit prima oara, asa cum si eu te-am spalat de ea de dinaintea mea. Stiu cum o simteam acolo cu noi uneori asa cum si ea ma simte acum.
Doar ca, vezi tu, pe mine nu a fost nevoie sa incerci sa ma convingi ca sunt doar eu, pentru ca eu mereu sunt doar eu. De ce frica asa, de ce teama asta ca daca pasii mi-au trecut candva prin tine trebuie sa te cureti de tot ce ti-am fost?
Ti-am zis sa nu ma uiti, sa nu regreti si sa nu mai iesi niciodata cu fete ca mine. Credeam ca ai curaj sa recunosti ca da, am fost si eu candva pe acolo. Niciodata a ta, dar pe acolo. Te-ai atacat. Ai atras priviri care te acuza si iti pun la indoiala sentimentele si caracterul de barbat serios. Te ascunzi acum in spatele unor lozinci pe care le strigi cu voce groasa dar silabele au glas stins si inecat pe dinauntru. Poti sa renasti, poti sa te inalti si fara sa te minti. Lasa ca o minti pe ea, lasa ca ma minti pe mine, lasa ca incerci sa ma bagi intr-o coaja de nuca, sa ma faci atat de mica si apoi sa ma calci cu piciorul. Ai uitat ca mie nu imi e frica sa recunosc ce ai fost? Pentru ca, dragul meu, tu mie nu imi poti face rau, mie nu imi e frica, nu incerc sa te neg. Am incercat la inceput apoi mi-am dat seama ca sunt jalnica.
Iti mai trebuie un an poate doi. Nu ma mai nega. Dedesubtul celor trei straturi de piele, al oaselor cutiei toracice, sub tesuturile care invelesc inima, in adancul unui atriu sau ventricul, dar cu siguranta pe partea stanga sunt eu.
Dar continua sa faci parada cu faptul ca nu, ca e cum vrei tu, cum vrea ea. Insa noi doi stim. Si data viitoare spune-i sa nu mai fluture discutiile cu tine prin tot orasu, ca e mic al dracu si imediat se afla.
