Maine pleci

Stiu ca maine pleci. De fiecare data cand te vad in fata scarii la inceputul vacantei primul lucru pe care ma straduiesc sa il pastrez constant in minte e ca mereu pleci.

La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.

Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?

Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.

Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.

Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.


Maine pleci.
 15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.



Te-am salvat, insa. Javro.

Lipseste ceva

Nu te-am vazut inca pe holurile inguste, pe strazile inguste, pe bancile inguste. Cred ca nu esti in niciunul din locurile astea. Cred ca esti la mare cat inca nu te sufla vantul de pe nisip ca pe punga de la sendvisuri.

Cred ca mi-e frica de clipa in care o sa te gasesc si o sa cad in prapastii fara fund iar singurul lucru care o sa manjeasca vidul din fata ochilor mei o sa fie chipul tau pictat cu verdele ierbii prin care imi trec vara degetele.

Cred ca o sa ma incolacesc in jurul tau ca o iedera si nu o sa iti mai dau drumul pana nu o sa ma usuc si o sa cad lipsita de vlaga la pamant, gata sa fiu calcata in picioare.


Cred ca imi lipsesti dar cred si ca n-as fi in stare sa te iubesc cum trebuie acum. Cred ca mai am multe flori de cules si multe parfumuri de invatat pe de rost pana o sa recunosc parfumul tau. Cred ca stai bine acolo unde stai, pe malul marii. Cred ca cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac e sa nu te cer, doar sa te astept. Pentru ca stiu ca fiecare copac isi are umbra lui.

Avril lavigne-tomorrow

Cea mai importanta relatie pe care ar trebui sa o ai

“Maybe some women aren’t meant to be tamed. Maybe they just need to run free til they find someone just as wild to run with them.”

Sunt sigura de asta. 

Oamenii se schimba la fel de repede ca semaforul. Si, de cele mai multe ori, nu mai revin la vechea culoare decat daca uita sa evolueze, daca raman pe loc, prinsi in trafic.

Nu poti sa te agati de cineva cu disperare, sa faci promisiuni vesnice si sa investesti tot ce ai si putin pe deasupra intr-o relatie care la varsta noastra se destrama din simplul fapt ca ne dezvoltam repede intelectual, nu stagnam. Atunci si persoana de langa noi va fi un dute- vino de oameni care se incadreaza pentru scurta perioada de timp tiparelor noastre.


Personal, consider ca acum e varsta sa cunoastem, sa incercam, sa gustam din toate prajiturile pana gasim combinatia perfecta intre creme si siropuri, cantitatea de zahar perfecta si numarul de galbenusuri care sa dea culoare si consistenta blatului. Si atunci, daca tot rupem lanturile cu fiecare ocazie, unde e constanta aia de care avem cu totii nevoie sa nu ne scufundam?

Pana acum credeam ca trebuie sa am "my person", tipul ala cu care desi nu am o relatie sa fie acolo 24/7 pentru mine, sa imi asculte toate dramele si sa ma si salveze de fiecare data cand sunt pe cale sa demolez ceva in jur din neatentie. 


Trasa putin de par, si asta putea sa fie o relatie, nu? Un fel de parazitism cred, pentru ca eu luam tot ceea ce aveam nevoie din venele lui fara sa ofer nimic in schimb in afara de dureri de cap si peri albi. Apoi, mi-am facut timp sa ma gandesc.


Relatiile, de orice fel ar fi ele, se destrama candva. Sau, prelungite la infinit, ajung sa faca praf si pulbere tot ce candva a fost frumos intre voi, "frumosul" ala pe care l-ati fi putut pastra daca v-ati fi dat drumul la maini dupa ce traversaserati strada.
 Oamenii merg mai departe, cautand cu disperare ceva din ce in ce mai bun, mai perfect, o prajitura mai gustoasa. Pe de alta parte, unii nu vor decat liniste si pace si echilibru si stabilitate si alte cuvinte care mie-mi suna horror si as veni cu cruciulita sa o pun in fata lor. Lucrurile astea duc la monotonie, te fac sa te pierzi in decor, sa fuzionezi cu celelalte culori de pe paleta. 

Dar noi, ceilalti, care vrem sa traim, sa muscam din tot ca si cum mai avem doar cateva zile de trait si ne e teama sa nu ni se termine timpul inainte sa fi incercat toate marile si oceanele din lume? Noi cu cine ar trebui sa avem o relatie?

Consider ca cea mai importanta relatie ramane cea pe care o ai cu tine, tu cel sau cea de toate zilele, 24/7. Tu care te trezesti din somn cu obrajii rosii si calzi si fara niciun pic de machiaj, iubeste-te asa. Impaca-te cu tine, asculta-te cand ai ceva pe suflet, explica-ti tie si nu altora, fa-ti prieteni, invata, traieste, citeste, mananca bunatati ca fac ziua mai frumoasa si iubeste neconditionat si fara asteptari. Si sa rupi de fiecare data lanturile cand simti ca ti se apropie fierul rece de glezne incercand sa te opreasca din fuga.


Nu te complace, nu te raporta la ceilalti, nu uita sa evoluezi in fiecare zi. Cunoaste oameni, lasa funia aia pe care obisnuiai sa o legi de mana ta si a lui de fiecare data cand te suna sa iesiti ca si cum voi doi a-ti avea radacini unul in altul. Tu nu ai radacini, tu nu prinzi radacini, nu acum. Acum cauti, zbori, visezi, pierzi timpu facand lucruri multe. Tu nu te opresti pe o banca sa bei un suc, tu fugi si cauti izvorul din varful muntelui.

Noi, astia, ceilalti, care cautam... avem o singura relatie stabila. Si aia e cu noi.


P.S. Un an scolar suportabil.

How the story ends

S-a terminat in clipa in care am trantit portiera si am urcat in fuga scarile. Lucrurile prelungite la infinit nu fac decat sa adanceasca linia aia pe care am trasat-o inevitabil intre noi de cand ne-am facut curaj sa spunem fiecare ce aveam de spus.


Daca as stii sa spun "Adio!" in secunda doi dupa ce mi se lipeste de frunte o foaie pe care scrie cu litere mari "S-a terminat vrajeala", poate n-as ajunge sa zgarii pana la sange cu unghiile in locurile in care imi infig cu disperare mainile, nevrand sa se termine din ipocrizie si egoism. Pentru ca vreau sa scriu eu povestea, nu sa fiu un simplu personaj al cartii.


Frica asta de singuratate, cautarea obsesiva a luminii in intuneric, mi-ar fi ars efectiv carnea pana la os daca nu as fi invatat sa ma resemnez. Cred ca e semn de evolutie personala, pentru ca am dat-o de foarte putine ori in bara vara asta, privind peste umar.


Nu sunt deloc confuza. Sunt gata. Si chiar daca nu sunt gata, mai am cateva zile sa ma adun din toate colturile in care m-am imprastiat in latenta asta de vacanta. Poate ca aici e cosul de gunoi si nu imi ramane decat sa ridic capacul si sa arunc cu nepasare toate copilariile. Cred ca am crescut, intr-un final. Nu stiu daca e cel mai bun lucru pe care l-as fi putut face, dar ma uit in oglinda si imi place ce vad. Omul care sunt, sunt mandra de omul asta. Sunt mandra de ce-am facut vara asta, de faptul ca n-am irosit-o complet ca pe cea dinainte, de data asta am pus glazura peste prajitura, n-am mancat doar blatul ala insuficient insiropat.



Oamenii langa care am crescut, care m-au ajutat sa cresc, care m-au hranit cu informatie si sfaturi si rabdare, oamenii pe care incerc sa nu ii ranesc de fiecare data cand spun lucruri fara sa gandesc.... O sa incerc sa gandesc de acum inainte.


Cred ca e prima oara cand n-am regrete pentru nimic din ce-am facut, cand nu consider o greseala faptul ca te-am lasat sa intri, pentru ca nu era deloc gol inauntru si sigur ai gasit cate ceva, ceva frumos despre mine. N-am mai plans si nu mi-a mai parut rau dupa el, nu m-am mai gandit la el, si de aceea as spune ca am trecut la o alta etapa. Am urcat cateva scari si sunt pe drumul cel bun. Cred ca sunt gata de viata si nu ma mai ascund in camera mea cu jaluzelele trase de frica ca m-as putea rani singura ascultant si luand personal tot ce se intampla in jur.



Nu mai sunt un copil. Probabil o sa ma mai alint din cand in cand, si probabil o sa am momentele mele de plangacila si smiorcaila si random shit. Dar vorbesc serios cand spun ca m-am maturizat si pot sa fiu rationala in situatii in care pana acum n-as fi fost in stare sa ma descurc.



Fara tine insa as fi fost la fel de confuza si speriata. Fara tine hm, nu vreau sa stiu. Acum sunt mult mai aproape de ceea ce vreau sa devin. Am tot timpul din lume si nu ma grabesc si nu ma gandesc si nu hiperanalizez. Am ce face, nu am timp de prostii.


Sunt fericita asa. Paralizez insa la gandul ca as fi putut sa nu te fi cunoscut. M-ai ajutat, am luat de la tine toate lucrurile pe care nu le-as fi putut gasi in mine, ai curatat de pe mine mare parte din dezastrul personal.



Anul trecut poate imi era frica, si dor. Anul asta sunt mare si mult mai puternica. Si sunt sigura ca merg din bine in mai bine.