Am stat ceva pe ganduri daca sa scriu sa nu postu asta, da avant in vedere ca nu am mai scris de o vreme si simt ca am pietre pe piept, azi o sa vorbesc despre distragere.
Nimeni nu scrie despre ea. Despre acea femeie. Desi stim cu totii ca e cea care vindeca.
Distragerea e tipa pe care o scoti in oras sa uiti de fosta. E cea care iti coase ranile relatiei precedente si mai sufla si cu dragoste pe deasupra. Tipa care are rabdare, care iti da timp sa iti revi, care asteapta mereu. Asteapta sa treci peste, asteapta sa te uiti si la ea cum te uitai la Ea. E tipa pe care pur si simplu o folosesti, care iti hraneste orgoliul tau ranit pana capata iar contur si forma si te simti din nou barbat. Si apoi pleci. Nu mai ai nevoie de nicio distragere.
Ceva m-a determinat sa scriu despre tipa asta. Ma intrebam zilele astea daca si eu am fost distragerea cuiva candva. Si raspunsul a venit surprinzator de unde nu ma asteptam, asa, ca toate vestile. Cu viteza sunetului si m-a clatinat pe picioare apoi a trecut mai departe.
Intai m-am gandit ca nu am insemnat nimic, a fost totul o iluzie iar stelele pe care le aveam candva erau doar in capul meu. M-am gandit ca cea mai buna decizie luata de mine vreodata in astia 17 ani jumate a fost sa te scot cu forta din pieptul meu unde te agatasei bine de inima si tot oxigenul din artere mi-l consumai cu nesat.
M-am gandit si cum oare ai putut sa ma folosesti asa, ca pe un obiect, ca si cum as fi fost ceva usor si amandoi stim ca intre noi nimic nu a fost niciodata usor. Am retrait toate momentele alea, da , am deschis usa lunilor petrecute impreuna si am luat fiecare secunda de pe fiecare banca sau cearceaf in care eram noi. Noi 2. Inainte sa fi fost altul, inainte sa fi fost alta. Cand eram doar noi. De mult.
Mi-am adus aminte cum ma priveai, ce imi spuneai, cum taceam amandoi si timpul se oprea doar sa ne priveasca si el. Cum ma alintai, cum ma sarutai n shit. Cum incepusera sa cada frunzele si sa fie frig si nu ma lasai sa plec din bratele tale. Mi-am adus aminte tot.
Stim amandoi ca ai mintit. Stim amandoi ca oricat ai vrea sa nu fi insemnat eu nimic, am insemnat totul candva. Totul pentru care ti-ai incalcat principii si legi de-ale tale nescrise. Acum e vorba de ea, stiu. Nu sunt suparata, te inteleg. Incerci sa ii faci ei loc, incerci sa o convingi, incerci sa te uiti in ochii ei si eu sa fi disparut de tot de acolo. Si daca spui cu voce tare e mult mai simplu pentru voi doi sa fiti doar voi doi. Si ea are o siguranta cand te aude ca eu nu am fost decat o distragere, asa cum imi spuneai si mie ca cea dinainte nu a insemnat nimic si cum probabil i-ai spus si ei, asa cum vei incerca sa o vrajesti si pe urmatoarea.
Dar vezi tu, eu nu sunt nici cea dinainte, nici cea de dupa. Desi eu am plecat de buna voie, incerci sa stergi si urme invizibile pe care crezi ca le-am lasat. Parca simplul fapt ca exist independent de tine nu e suficient, ca si cum ziua in care m-ai cunoscut a fost inceputul a ceva mare din care acum incerci sa convingi ca nu ai facut parte. Stiu ca nu ti-am apartinut niciodata, ti-am spus de la inceput si apoi ti-am repetat obsesiv de teama sa nu ne legam prea tare, sa nu depindem. Am ajuns sa ne lipim practic unul de altul iar ziua in care nu ne vedeam si nu ne vorbeam eram nelinistiti, trebuia sa gustam unul din altul.
Apoi iar m-am gandit. Daca te-am facut sa uiti de ea, inseamna ca e ceva de capul meu. Dar daca acum inca te intorci la numele meu, daca atunci cand esti cu ea discutia penduleaza in jurul meu, daca acum eu sunt acolo, imi simti prezenta si simti nevoia sa strigi in gura mare ca eu nu am fost decat o distragere, nu e oare singura distragere ea? De la simplul fapt ca in lume exista si oameni ca mine. Inteleg ca iti doresti sa nu ma fi cunoscut, sa nu te fi abandonat mie, sa nu fi fost atras de aerul pe care il respiram cu gura lipita de pielea ta. Inteleg ca iti doresti sa fi fost oricare alta, dar nu eu. Sa-ti fi apartinut, sa ma simti a ta, sa fi avut curajul sa ma iubesti pentru ca merit nu pentru ca singurul drum pe care il vedeai in fata era asta si la capat eram mereu eu. Stiu ce ti-am facut, stiu ce mi-ai facut. Amandoi stim cate rani ne-am lasat unul altuia, stiu ca ti-a scos sageti din piept cand a venit prima oara, asa cum si eu te-am spalat de ea de dinaintea mea. Stiu cum o simteam acolo cu noi uneori asa cum si ea ma simte acum.
Doar ca, vezi tu, pe mine nu a fost nevoie sa incerci sa ma convingi ca sunt doar eu, pentru ca eu mereu sunt doar eu. De ce frica asa, de ce teama asta ca daca pasii mi-au trecut candva prin tine trebuie sa te cureti de tot ce ti-am fost?
Ti-am zis sa nu ma uiti, sa nu regreti si sa nu mai iesi niciodata cu fete ca mine. Credeam ca ai curaj sa recunosti ca da, am fost si eu candva pe acolo. Niciodata a ta, dar pe acolo. Te-ai atacat. Ai atras priviri care te acuza si iti pun la indoiala sentimentele si caracterul de barbat serios. Te ascunzi acum in spatele unor lozinci pe care le strigi cu voce groasa dar silabele au glas stins si inecat pe dinauntru. Poti sa renasti, poti sa te inalti si fara sa te minti. Lasa ca o minti pe ea, lasa ca ma minti pe mine, lasa ca incerci sa ma bagi intr-o coaja de nuca, sa ma faci atat de mica si apoi sa ma calci cu piciorul. Ai uitat ca mie nu imi e frica sa recunosc ce ai fost? Pentru ca, dragul meu, tu mie nu imi poti face rau, mie nu imi e frica, nu incerc sa te neg. Am incercat la inceput apoi mi-am dat seama ca sunt jalnica.
Iti mai trebuie un an poate doi. Nu ma mai nega. Dedesubtul celor trei straturi de piele, al oaselor cutiei toracice, sub tesuturile care invelesc inima, in adancul unui atriu sau ventricul, dar cu siguranta pe partea stanga sunt eu.
Dar continua sa faci parada cu faptul ca nu, ca e cum vrei tu, cum vrea ea. Insa noi doi stim. Si data viitoare spune-i sa nu mai fluture discutiile cu tine prin tot orasu, ca e mic al dracu si imediat se afla.
sâmbătă, 7 decembrie 2013
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
Teama
Teama de alegeri, teama care ma prinde de maini cu lanturi si imi pune piedici pe drumul usor si lin pe care as vrea sa-l urmez.
Nu stiu ce sa fac.
Sa aleg? Sa las lucrurile asa? Dar cand am lasat eu lucrurile asa? Eu nu sunt asa, eu nu traiesc la f***i masa. Eu decid, imi asum, urc in pom dupa mere nu astept sa cada fructele. NU?
Dar acum? Acum simt ca ma pierd, ca ma schimb, ca ma inmoi, ca ma faci sa cad si sa fiu inghitita de sentimentul ala de apartenenta la ceva si dependenta de cineva si eu eram libera si descatusata dar acum?
Poate tu asa faci, asta e chestia ta: cand esti suparat, taci. Dar eu nu pot sa tac, si daca trebuie sa tac si sa stau cuminte nu o sa stau cuminte si o sa ma framant si o sa imi pun 1000 de intrebari si eventual o sa trag concluzii deplasate si o sa pierd o noapte punand la indoiala deciziile pe care le iau si apare obligatia fata de mine de a lua o decizie astfel incat sa nu ma simt calcata in picioare de sentimente.
Asta sunt. Eu nu tac, nu pot sa stau si sa te astept "sa iti treaca". Ce e asta, vreun test? Vreo provocare? Nu vreau sa ma schimb, nu vreau sa evoluez, daca se poate numi evolutie, spre cineva caruia ii pasa atat de mult incat sa nu doarma o noapte. Eu nu sunt asa, eu am chestii de facut, nu vreau sa pierd timp pretios gandindu-ma la ce ar fi trebuit sa zic, sa am remuscari pentru ceea ce am zis de fapt, si regrete ca ti-am zgaltait orgoliul.
Copilaresc. Ma iei asa, ma iei cu tot bagajul , ma iei cu tot cu ei. Nu stiu cu ce se mananca chestia asta, nu vreau sa ai pretentii mari de la mine ca o sa fiu perfecta si minunata pentru ca nu sunt. Incerc sa invat din mers chestii pe care alte fete le au in sange si li se par perfect normale. Dar eu nu tolerez sa fiu ignorata o seara doar pentru ca am dat-o putin in bara si am fost deplasata. Nu vreau sa fiu fata care tace si asteapta sa-mi treaca, nu pot. M-as simti calcata in picioare, pusa cu botul pe labe. Sunt orgolioasa, sunt pretentioasa, sunt rasfatata si alintata si nu o sa mearga asa lucrurile intre noi pentru ca nu vreau sa mearga ASA.
Vorbeste-mi, nu ma ignora. Vorbeste-mi, nu ma da deoparte pentru ca vrei liniste. Vrei liniste, inseamna ca nu ma vrei pe mine. Ma vrei pe mine, inseamna ca incepi sa te impaci cu furtuna si cu valurile. Ma vrei asa, asuma-ti. Eu imi asum ceea ce sunt si lupt cu mine astfel incat eu sa mearga mana in mana cu ceea ce insemni tu. Dar nu ma face sa renunt la parti din mine doar pentru ca esti tu barbat si noi femeile trebuie sa fim bune si tolerante si sa avem rabdare cu voi. Nu-mi permit sa mai pierd o noapte muscandu-mi buzele ca ti-am zdruncinat putin sistemul.
Nu fac nimic acum, las timpului timp. Dar data viitoare, plec. Pentru ca nu pot sa las chiar atat de mult de la mine. Ma faci sa imi pese mult peste linia aia care inseamna limita.
P.S Nu sunt ca Romania in razboaiele mondiale, sa joc pe doua fronturi. Sunt Romania comunista, doar cu mama Rusie, cuminte, cuminte. Ai incredere in mine, stiu ca nu iti inspir, dar ai. Pentru ca sunt aici doar pentru tine si nu o sa iti zic fata in fata, ar fi mult prea personal.
Nu stiu ce sa fac.
Sa aleg? Sa las lucrurile asa? Dar cand am lasat eu lucrurile asa? Eu nu sunt asa, eu nu traiesc la f***i masa. Eu decid, imi asum, urc in pom dupa mere nu astept sa cada fructele. NU?
Dar acum? Acum simt ca ma pierd, ca ma schimb, ca ma inmoi, ca ma faci sa cad si sa fiu inghitita de sentimentul ala de apartenenta la ceva si dependenta de cineva si eu eram libera si descatusata dar acum?
Poate tu asa faci, asta e chestia ta: cand esti suparat, taci. Dar eu nu pot sa tac, si daca trebuie sa tac si sa stau cuminte nu o sa stau cuminte si o sa ma framant si o sa imi pun 1000 de intrebari si eventual o sa trag concluzii deplasate si o sa pierd o noapte punand la indoiala deciziile pe care le iau si apare obligatia fata de mine de a lua o decizie astfel incat sa nu ma simt calcata in picioare de sentimente.
Asta sunt. Eu nu tac, nu pot sa stau si sa te astept "sa iti treaca". Ce e asta, vreun test? Vreo provocare? Nu vreau sa ma schimb, nu vreau sa evoluez, daca se poate numi evolutie, spre cineva caruia ii pasa atat de mult incat sa nu doarma o noapte. Eu nu sunt asa, eu am chestii de facut, nu vreau sa pierd timp pretios gandindu-ma la ce ar fi trebuit sa zic, sa am remuscari pentru ceea ce am zis de fapt, si regrete ca ti-am zgaltait orgoliul.
Copilaresc. Ma iei asa, ma iei cu tot bagajul , ma iei cu tot cu ei. Nu stiu cu ce se mananca chestia asta, nu vreau sa ai pretentii mari de la mine ca o sa fiu perfecta si minunata pentru ca nu sunt. Incerc sa invat din mers chestii pe care alte fete le au in sange si li se par perfect normale. Dar eu nu tolerez sa fiu ignorata o seara doar pentru ca am dat-o putin in bara si am fost deplasata. Nu vreau sa fiu fata care tace si asteapta sa-mi treaca, nu pot. M-as simti calcata in picioare, pusa cu botul pe labe. Sunt orgolioasa, sunt pretentioasa, sunt rasfatata si alintata si nu o sa mearga asa lucrurile intre noi pentru ca nu vreau sa mearga ASA.
Vorbeste-mi, nu ma ignora. Vorbeste-mi, nu ma da deoparte pentru ca vrei liniste. Vrei liniste, inseamna ca nu ma vrei pe mine. Ma vrei pe mine, inseamna ca incepi sa te impaci cu furtuna si cu valurile. Ma vrei asa, asuma-ti. Eu imi asum ceea ce sunt si lupt cu mine astfel incat eu sa mearga mana in mana cu ceea ce insemni tu. Dar nu ma face sa renunt la parti din mine doar pentru ca esti tu barbat si noi femeile trebuie sa fim bune si tolerante si sa avem rabdare cu voi. Nu-mi permit sa mai pierd o noapte muscandu-mi buzele ca ti-am zdruncinat putin sistemul.
Nu fac nimic acum, las timpului timp. Dar data viitoare, plec. Pentru ca nu pot sa las chiar atat de mult de la mine. Ma faci sa imi pese mult peste linia aia care inseamna limita.
P.S Nu sunt ca Romania in razboaiele mondiale, sa joc pe doua fronturi. Sunt Romania comunista, doar cu mama Rusie, cuminte, cuminte. Ai incredere in mine, stiu ca nu iti inspir, dar ai. Pentru ca sunt aici doar pentru tine si nu o sa iti zic fata in fata, ar fi mult prea personal.
duminică, 10 noiembrie 2013
Hei
Continui sa iti raman datoare pentru clipele alea ale noastre de vis si de chin, si nu stiu daca ma voi putea revansa vreodata. Doar nu pleca, cel putin, nu deocamdata.
Te caut cu mana dimineata in pat, iti caut uneori degetele sa ti le prind si sa ti le incalzesc. Si m-am obisnuit cu tine, aproape m-am legat de tine, si nu sunt mandra de mine si mi-e rusine ca ma pierd farama cu farama si ma departez de ceea ce credeam ca sunt atunci cand ma cuprinzi in brate.
Si e intens. Cand e intuneric esti tu, colorand vidul, fuzionand cu mine si uit de timp si de viata reala. Mi-e greu uneori sa cred ca existi, ca lucrurile dintre noi chiar s-au intamplat. Uneori mi-e dor, alteori doar doare, uneori am remuscari si incerc sa imi rup lanturile si sa fug dar ma intorc cu ochii plecati in pamant caci nu te pot nega. Nu ma pot rupe de tine.
Esti ca diminetile laptoase in care doar as sta in cearceafuri ametita si fericita si nu stiu de ce dar sunt fericita. Toate emotiile si fiorul ala scuturandu-mi celulele pana la ultimul atom care ma tine adunata. Ma cutremuri si apoi ma prinzi si ma linistesti si pui capat furtunii cu simple imbratisari.
Imi potolesti valurile si imi stingi focul uneori dar pleci si eu revin la haosul in care nu mai esti tu sa faci ordine si te caut. Si te vreau si ma intreb oare unde sa merg, care e drumul, vreau sa ajung unde trebuie si mi-e frica sa nu ma pierd dar te vreau pe tine la final, macar o data. Te VREAU pe tine macar o data.
Si ma doare cand uiti sa-mi raspunzi sau cand nu poti sa-mi raspunzi si mi-e frica ca intr-o zi nu o sa imi mai raspunzi si o sa ma uiti de tot si nu o sa mai fiu eu miezul. Ma pierd in tine si renunt la a ma mai agata de realitate. N-as da clipele cu tine nici pe aur, nici pe lumina. Sa ma inghita intunericul dar sa stiu ca sunt in bratele tale si atunci nu imi mai e teama.
Si esti primul om pentru care am facut sacrificii si mi-am dat peste cap programul si Doamne cate as face sa te stiu aici, langa mine. Pana si sendvisuri.
Esti delicios.
Nu mai stiu nimic, doar tu.
luni, 14 octombrie 2013
Te-am auzit
Te-am auzit vorbind despre mine. Ti-am auzit vocea pronuntandu-mi numele si apoi toate cuvintele zburand de pe buzele tale, prin aerul rece, pana la mine. Eram acolo, dupa coltul blocului. Ploua si voiam sa intru in casa scarii. Erai acolo si am ramas paralizata in ploaie, ca si cum un camp electric mi-ar fi anesteziat fiecare miscare. Era, de fapt, vocea ta.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
vineri, 11 octombrie 2013
Suma
As vrea ca, de cate ori ma gandesc la lucruri ce-au fost sa vad o infinita linie punctata: ceva frumos, apoi nimic, apoi iar ceva frumos. Sa lipseasca tot ce mi-a futut sistemul de-a lungul anilor.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
joi, 3 octombrie 2013
duminică, 29 septembrie 2013
Maine pleci
Stiu ca maine pleci. De fiecare data cand te vad in fata scarii la inceputul vacantei primul lucru pe care ma straduiesc sa il pastrez constant in minte e ca mereu pleci.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
joi, 26 septembrie 2013
Lipseste ceva
Nu te-am vazut inca pe holurile inguste, pe strazile inguste, pe bancile inguste. Cred ca nu esti in niciunul din locurile astea. Cred ca esti la mare cat inca nu te sufla vantul de pe nisip ca pe punga de la sendvisuri.
Cred ca mi-e frica de clipa in care o sa te gasesc si o sa cad in prapastii fara fund iar singurul lucru care o sa manjeasca vidul din fata ochilor mei o sa fie chipul tau pictat cu verdele ierbii prin care imi trec vara degetele.
Cred ca o sa ma incolacesc in jurul tau ca o iedera si nu o sa iti mai dau drumul pana nu o sa ma usuc si o sa cad lipsita de vlaga la pamant, gata sa fiu calcata in picioare.
Cred ca imi lipsesti dar cred si ca n-as fi in stare sa te iubesc cum trebuie acum. Cred ca mai am multe flori de cules si multe parfumuri de invatat pe de rost pana o sa recunosc parfumul tau. Cred ca stai bine acolo unde stai, pe malul marii. Cred ca cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac e sa nu te cer, doar sa te astept. Pentru ca stiu ca fiecare copac isi are umbra lui.
Cred ca mi-e frica de clipa in care o sa te gasesc si o sa cad in prapastii fara fund iar singurul lucru care o sa manjeasca vidul din fata ochilor mei o sa fie chipul tau pictat cu verdele ierbii prin care imi trec vara degetele.
Cred ca o sa ma incolacesc in jurul tau ca o iedera si nu o sa iti mai dau drumul pana nu o sa ma usuc si o sa cad lipsita de vlaga la pamant, gata sa fiu calcata in picioare.
Cred ca imi lipsesti dar cred si ca n-as fi in stare sa te iubesc cum trebuie acum. Cred ca mai am multe flori de cules si multe parfumuri de invatat pe de rost pana o sa recunosc parfumul tau. Cred ca stai bine acolo unde stai, pe malul marii. Cred ca cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac e sa nu te cer, doar sa te astept. Pentru ca stiu ca fiecare copac isi are umbra lui.
duminică, 22 septembrie 2013
duminică, 15 septembrie 2013
Cea mai importanta relatie pe care ar trebui sa o ai
“Maybe some women aren’t meant to be tamed. Maybe they just need to run free til they find someone just as wild to run with them.”
Sunt sigura de asta.
Oamenii se schimba la fel de repede ca semaforul. Si, de cele mai multe ori, nu mai revin la vechea culoare decat daca uita sa evolueze, daca raman pe loc, prinsi in trafic.
Nu poti sa te agati de cineva cu disperare, sa faci promisiuni vesnice si sa investesti tot ce ai si putin pe deasupra intr-o relatie care la varsta noastra se destrama din simplul fapt ca ne dezvoltam repede intelectual, nu stagnam. Atunci si persoana de langa noi va fi un dute- vino de oameni care se incadreaza pentru scurta perioada de timp tiparelor noastre.
Personal, consider ca acum e varsta sa cunoastem, sa incercam, sa gustam din toate prajiturile pana gasim combinatia perfecta intre creme si siropuri, cantitatea de zahar perfecta si numarul de galbenusuri care sa dea culoare si consistenta blatului. Si atunci, daca tot rupem lanturile cu fiecare ocazie, unde e constanta aia de care avem cu totii nevoie sa nu ne scufundam?
Pana acum credeam ca trebuie sa am "my person", tipul ala cu care desi nu am o relatie sa fie acolo 24/7 pentru mine, sa imi asculte toate dramele si sa ma si salveze de fiecare data cand sunt pe cale sa demolez ceva in jur din neatentie.
Trasa putin de par, si asta putea sa fie o relatie, nu? Un fel de parazitism cred, pentru ca eu luam tot ceea ce aveam nevoie din venele lui fara sa ofer nimic in schimb in afara de dureri de cap si peri albi. Apoi, mi-am facut timp sa ma gandesc.
Relatiile, de orice fel ar fi ele, se destrama candva. Sau, prelungite la infinit, ajung sa faca praf si pulbere tot ce candva a fost frumos intre voi, "frumosul" ala pe care l-ati fi putut pastra daca v-ati fi dat drumul la maini dupa ce traversaserati strada.
Oamenii merg mai departe, cautand cu disperare ceva din ce in ce mai bun, mai perfect, o prajitura mai gustoasa. Pe de alta parte, unii nu vor decat liniste si pace si echilibru si stabilitate si alte cuvinte care mie-mi suna horror si as veni cu cruciulita sa o pun in fata lor. Lucrurile astea duc la monotonie, te fac sa te pierzi in decor, sa fuzionezi cu celelalte culori de pe paleta.
Dar noi, ceilalti, care vrem sa traim, sa muscam din tot ca si cum mai avem doar cateva zile de trait si ne e teama sa nu ni se termine timpul inainte sa fi incercat toate marile si oceanele din lume? Noi cu cine ar trebui sa avem o relatie?
Consider ca cea mai importanta relatie ramane cea pe care o ai cu tine, tu cel sau cea de toate zilele, 24/7. Tu care te trezesti din somn cu obrajii rosii si calzi si fara niciun pic de machiaj, iubeste-te asa. Impaca-te cu tine, asculta-te cand ai ceva pe suflet, explica-ti tie si nu altora, fa-ti prieteni, invata, traieste, citeste, mananca bunatati ca fac ziua mai frumoasa si iubeste neconditionat si fara asteptari. Si sa rupi de fiecare data lanturile cand simti ca ti se apropie fierul rece de glezne incercand sa te opreasca din fuga.
Nu te complace, nu te raporta la ceilalti, nu uita sa evoluezi in fiecare zi. Cunoaste oameni, lasa funia aia pe care obisnuiai sa o legi de mana ta si a lui de fiecare data cand te suna sa iesiti ca si cum voi doi a-ti avea radacini unul in altul. Tu nu ai radacini, tu nu prinzi radacini, nu acum. Acum cauti, zbori, visezi, pierzi timpu facand lucruri multe. Tu nu te opresti pe o banca sa bei un suc, tu fugi si cauti izvorul din varful muntelui.
Noi, astia, ceilalti, care cautam... avem o singura relatie stabila. Si aia e cu noi.
P.S. Un an scolar suportabil.
marți, 10 septembrie 2013
How the story ends
S-a terminat in clipa in care am trantit portiera si am urcat in fuga scarile. Lucrurile prelungite la infinit nu fac decat sa adanceasca linia aia pe care am trasat-o inevitabil intre noi de cand ne-am facut curaj sa spunem fiecare ce aveam de spus.
Daca as stii sa spun "Adio!" in secunda doi dupa ce mi se lipeste de frunte o foaie pe care scrie cu litere mari "S-a terminat vrajeala", poate n-as ajunge sa zgarii pana la sange cu unghiile in locurile in care imi infig cu disperare mainile, nevrand sa se termine din ipocrizie si egoism. Pentru ca vreau sa scriu eu povestea, nu sa fiu un simplu personaj al cartii.
Frica asta de singuratate, cautarea obsesiva a luminii in intuneric, mi-ar fi ars efectiv carnea pana la os daca nu as fi invatat sa ma resemnez. Cred ca e semn de evolutie personala, pentru ca am dat-o de foarte putine ori in bara vara asta, privind peste umar.
Nu sunt deloc confuza. Sunt gata. Si chiar daca nu sunt gata, mai am cateva zile sa ma adun din toate colturile in care m-am imprastiat in latenta asta de vacanta. Poate ca aici e cosul de gunoi si nu imi ramane decat sa ridic capacul si sa arunc cu nepasare toate copilariile. Cred ca am crescut, intr-un final. Nu stiu daca e cel mai bun lucru pe care l-as fi putut face, dar ma uit in oglinda si imi place ce vad. Omul care sunt, sunt mandra de omul asta. Sunt mandra de ce-am facut vara asta, de faptul ca n-am irosit-o complet ca pe cea dinainte, de data asta am pus glazura peste prajitura, n-am mancat doar blatul ala insuficient insiropat.
Oamenii langa care am crescut, care m-au ajutat sa cresc, care m-au hranit cu informatie si sfaturi si rabdare, oamenii pe care incerc sa nu ii ranesc de fiecare data cand spun lucruri fara sa gandesc.... O sa incerc sa gandesc de acum inainte.
Cred ca e prima oara cand n-am regrete pentru nimic din ce-am facut, cand nu consider o greseala faptul ca te-am lasat sa intri, pentru ca nu era deloc gol inauntru si sigur ai gasit cate ceva, ceva frumos despre mine. N-am mai plans si nu mi-a mai parut rau dupa el, nu m-am mai gandit la el, si de aceea as spune ca am trecut la o alta etapa. Am urcat cateva scari si sunt pe drumul cel bun. Cred ca sunt gata de viata si nu ma mai ascund in camera mea cu jaluzelele trase de frica ca m-as putea rani singura ascultant si luand personal tot ce se intampla in jur.
Nu mai sunt un copil. Probabil o sa ma mai alint din cand in cand, si probabil o sa am momentele mele de plangacila si smiorcaila si random shit. Dar vorbesc serios cand spun ca m-am maturizat si pot sa fiu rationala in situatii in care pana acum n-as fi fost in stare sa ma descurc.
Fara tine insa as fi fost la fel de confuza si speriata. Fara tine hm, nu vreau sa stiu. Acum sunt mult mai aproape de ceea ce vreau sa devin. Am tot timpul din lume si nu ma grabesc si nu ma gandesc si nu hiperanalizez. Am ce face, nu am timp de prostii.
Sunt fericita asa. Paralizez insa la gandul ca as fi putut sa nu te fi cunoscut. M-ai ajutat, am luat de la tine toate lucrurile pe care nu le-as fi putut gasi in mine, ai curatat de pe mine mare parte din dezastrul personal.
Anul trecut poate imi era frica, si dor. Anul asta sunt mare si mult mai puternica. Si sunt sigura ca merg din bine in mai bine.
duminică, 18 august 2013
Secunde
Am facut eforturi disperate sa nu adorm, sa nu inchid ochii, sa te ascult pana la capat pentru ca stiam cu siguranta ca toate momentele alea faine petrecute impreuna, haotic, intr-o viteza de cat ai inchide portiera la masina, toate momentele alea faine voiam sa fiu perfect contienta si atenta la tine. Pentru ca trec zile multe fara tine si orice secunda in care sunt pe scaunul din fata al masinii conteaza.
Orice secunda in care facem glume proaste referitoare la timpul care ne-a mai ramas, la raceala mea absurda in august, deciziile pe care le luam brusc in legatura cu ce urmeaza sa facem peste 10 minute, timp in care habar n-am cum reuseam sa ma trezesc, sa fac dus, sa mananc si sa fiu si gata la timp sau.. aproximativ la timp.
A fost o fuga, placuta in totalitate, inclusiv urcatul-coboratul scarilor de la Modern pentru ca CINEVA a uitat cheile de la masina pe plaja... .
Daca te-ai simtit macar pe jumatate la fel de bine cum m-am simtit eu, am venit acasa cu inima impacata ca nu sunt o irosire de timp si spatiu, ca sunt suportabila si agreabila uneori.
Esti singura persoana care pana acum nu a reusit sa ma enerveze deloc, singura persoana pe care nu am auzit-o tipand sau ridicand tonul, singurul om care nu s-a uitat la mine si nu mi-a zis nimic intr-un mod care sa ma faca sa ma simt prost. Ma faci sa ma simt frumoasa, desteapta, cu o sansa mare sa am viata pe care mi-o doresc. Au fost 3 cele mai frumoase zile din ultimul mult, mult timp si cred ca e cliseu dar nu gasesc cuvinte potrivite sa descriu.
Esti gura de aer proaspat pe care o iau bucurestenii cand ajung in varful muntelui.
Daca pot sa fac ceva, ar fi doar sa-i multumesc lui Dumnezeu ca te-am cunoscut, caci fara tine probabil as fi zacand si azi in butoiul cu melancolie plangandu-mi de mila si purtand aceeasi pereche de blugi de vreme ce nu aveam niciodata dispozitia necesara de fuste. Am acum convingerea ca exista si lucruri frumoase si ca nu ma ocolesc in totalitate, uneori chiar ma izbesc din plin cu o forta ametitoare, caci pare ireal acum, stand in patul meu de-acasa nu in nisip amandoi.
Sunt foarte obosita, foarte racita si foarte arsa de soare. Dar chit ca as zace in pat o saptamana, n-as da absolut nicio secunda din timpul petrecut cu tine. Din contra, daca as putea, m-as intoarce din nou si din nou pe plaja, langa tine. Cu tine. Esti un barbat extraordinar si meriti tot ce-i mai bun de la viata. Daca, fie si pentru numai 3 zile, te-ai pricopsit cu mine pe cap, sper doar sa n-ai niciun regret in legatura cu timpul petrecut impreuna, inafara doar ca n-a fost mai mult.
Mi-as da toti banii de buzunar si as invata sa fac cartofi prajiti fie si numai pentru inca o secunda cu tine. Sper, totusi, sa fie ore si sa fie gratis. Candva, vara asta, cat mai e din ea. Inca nu m-am saturat de vocea ta. O sa te inregistrez odata, si o sa te ascult de cate ori simt ca ma enervez, pentru ca stiu ca devin zen dupa ce aud 3 cuvinte din gura ta. Dupa "Buna dimineata, copilu"...
Cred ca e un moment bun sa ma intind in pat si sa dorm serios vreo 12 ore legate. Nu se poate oare sa o luam de la capat, din nou, candva? Nu se poate?
joi, 15 august 2013
Ziua Marinei 2013
Cam cea mai fun zi de vara asta.
M.C. : "Mi-am luat casa. Singur am proiectat-o, iar acum stau pe wc-ul baii bucatariei din podul livingului. E atat de bine proiectata incat, daca nu gasesc camera copilului, fac repede altul. Am avut pana si sistem de securitate, da' l-au furat hotii.
Am o cusca inalta, de vreun metru jumate, pentru cand vine socru in vizita. De asemenea, avem un caine asa periculos, ca nu intra nimeni in curte, de-aia eu si nevasta-mea dormim de ceva timp prin vecini. I-am dat otrava. Am vrut sa-i dau si cainelui, da mi s-a facut mila.
Imi iubesc mult soacra. Cand vine ea, e prilej de sarbatoare. Imi iau patura si niste mancare si merg la padure. I-am cumparat o masa lunga, pe care sa stea bine intinsa. Pentru mult mult timp."
Daca anul trecut n-am inteles mare branza, ca erau vaporase si chestiute dinastea de baieti ce deveneau de-a dreptul plicticoase la un moment dat, anu asta as zice ca nu m-am plictisit deloc incercand sa nu ma duc la fund din cauza valurilor.
Vorba aia: La anul, aceiasi, oriunde. ^_^
M.C. : "Mi-am luat casa. Singur am proiectat-o, iar acum stau pe wc-ul baii bucatariei din podul livingului. E atat de bine proiectata incat, daca nu gasesc camera copilului, fac repede altul. Am avut pana si sistem de securitate, da' l-au furat hotii.
Am o cusca inalta, de vreun metru jumate, pentru cand vine socru in vizita. De asemenea, avem un caine asa periculos, ca nu intra nimeni in curte, de-aia eu si nevasta-mea dormim de ceva timp prin vecini. I-am dat otrava. Am vrut sa-i dau si cainelui, da mi s-a facut mila.
Imi iubesc mult soacra. Cand vine ea, e prilej de sarbatoare. Imi iau patura si niste mancare si merg la padure. I-am cumparat o masa lunga, pe care sa stea bine intinsa. Pentru mult mult timp."
Daca anul trecut n-am inteles mare branza, ca erau vaporase si chestiute dinastea de baieti ce deveneau de-a dreptul plicticoase la un moment dat, anu asta as zice ca nu m-am plictisit deloc incercand sa nu ma duc la fund din cauza valurilor.
Vorba aia: La anul, aceiasi, oriunde. ^_^
marți, 13 august 2013
Lectii
Deschid obsesiv de vreo 3 zile incoace pagina de blog in incercarea de a scrie ceva si despre tine. Nu iese nimic. Nu vreau, de fapt, sa spun nimanui nimic despre tine. Te tin doar pentru mine.
Sarutul ala apasat, din care n-am inteles mare lucru pentru ca erau prea multe senzatii si fara sa ma strangi tu in brate, cerul plin de stele, oamenii, aglomeratia de care mi-e sila pana peste cap in orice circumstante, mirosul tau pe care nu reusesc sa il definesc cum faceam pana acum, pielea, vocea, ochii, melodiile ce se derulau cu viteza la radio in timp ce lasam in urma spatiul nostru, multe... .
Daca e doar un entuziasm copilaresc legat de dorinta mea permanenta de evolutie, e ok. Daca gresesc din nou, e ok. Dar daca e e bine, atunci... nu mai tin minte ca am luat ultima oara o alegere buna. Nu stiu la ce ar trebui sa ma astept si mi-e teama, groaznic de teama sa nu se termine totul ca orice lucru frumos intr-o milisecunda.
Mi se pare ca orice as scrie e prea imatur, ca orice actiune de-a mea e reactia unei copile neserioase si grabite de 17 ani.
Ma simt ca si cum as incalca 100 de reguli si ar trebui sa ma impac cu ideea ca urmeaza sa fiu pedepsita pentru nesabuinta mea. Deoarece, contrar tuturor vocilor calde din capul meu care incearca sa imi gaseasca circumstante atenunate, stim amandoi prea bine ca totul a pornit de la mine. Ca focul asta arde doar pentru ca eu continui sa pun vreascuri si Dumnezeu stie ca mai am putin si mi se umple pielea de arsuri ca prea aproape de dezastru sunt.
Ca o musca prinsa in panza asta de paianjen din care nu fac niciun efort sa ies. Ma complac, si e prima oara cand ma complac in ceva. Neputinta asta, sau lipsa dorintei de a o depasi e atat de placuta, sfasietoare uneori.
Nu stiu in capul tau ce e, si sincer, nici nu prea as vrea sa aflu pentru ca cel mai probabil voi fi dezamagita si deloc surprinsa. Nu e totul chiar atat de dramatic cum il prezint eu aici, dar .... bine. Renunt la metafore.
Mi-ai facut vara mai frumoasa. M-ai facut sa ma simt un om fascinant, pentru ca ma asculti cu atentie. Imi place vocea ta, ma linisteste. Imi place cum te uiti la mine, ca si cum ar fi ceva de capul meu. Imi plac buzele tale si mainile tale si pielea ta. Imi place la nebunie mirosul tau, care se lipeste de tine indiferent de locul in care suntem. Imi place ca esti relaxat si linistit. Imi place ca nu mi te pot imagina tipand la mine, indiferent cat de tare as reusi probabil sa te enervez.
Si, cel mai mult, imi place ca mi-ai deschis ochii. Uitasem ca exista mai mult si mai bun decat el. Uitasem ce oameni minunati sunt dincolo de parcul din fata blocului meu.
Si, poate, cel mai mult imi place ca m-ai facut sa uit de el in secunda doi dupa ce te-am cunoscut.
Sarutul ala apasat, din care n-am inteles mare lucru pentru ca erau prea multe senzatii si fara sa ma strangi tu in brate, cerul plin de stele, oamenii, aglomeratia de care mi-e sila pana peste cap in orice circumstante, mirosul tau pe care nu reusesc sa il definesc cum faceam pana acum, pielea, vocea, ochii, melodiile ce se derulau cu viteza la radio in timp ce lasam in urma spatiul nostru, multe... .
Daca e doar un entuziasm copilaresc legat de dorinta mea permanenta de evolutie, e ok. Daca gresesc din nou, e ok. Dar daca e e bine, atunci... nu mai tin minte ca am luat ultima oara o alegere buna. Nu stiu la ce ar trebui sa ma astept si mi-e teama, groaznic de teama sa nu se termine totul ca orice lucru frumos intr-o milisecunda.
Mi se pare ca orice as scrie e prea imatur, ca orice actiune de-a mea e reactia unei copile neserioase si grabite de 17 ani.
Ma simt ca si cum as incalca 100 de reguli si ar trebui sa ma impac cu ideea ca urmeaza sa fiu pedepsita pentru nesabuinta mea. Deoarece, contrar tuturor vocilor calde din capul meu care incearca sa imi gaseasca circumstante atenunate, stim amandoi prea bine ca totul a pornit de la mine. Ca focul asta arde doar pentru ca eu continui sa pun vreascuri si Dumnezeu stie ca mai am putin si mi se umple pielea de arsuri ca prea aproape de dezastru sunt.
Ca o musca prinsa in panza asta de paianjen din care nu fac niciun efort sa ies. Ma complac, si e prima oara cand ma complac in ceva. Neputinta asta, sau lipsa dorintei de a o depasi e atat de placuta, sfasietoare uneori.
Nu stiu in capul tau ce e, si sincer, nici nu prea as vrea sa aflu pentru ca cel mai probabil voi fi dezamagita si deloc surprinsa. Nu e totul chiar atat de dramatic cum il prezint eu aici, dar .... bine. Renunt la metafore.
Mi-ai facut vara mai frumoasa. M-ai facut sa ma simt un om fascinant, pentru ca ma asculti cu atentie. Imi place vocea ta, ma linisteste. Imi place cum te uiti la mine, ca si cum ar fi ceva de capul meu. Imi plac buzele tale si mainile tale si pielea ta. Imi place la nebunie mirosul tau, care se lipeste de tine indiferent de locul in care suntem. Imi place ca esti relaxat si linistit. Imi place ca nu mi te pot imagina tipand la mine, indiferent cat de tare as reusi probabil sa te enervez.
Si, cel mai mult, imi place ca mi-ai deschis ochii. Uitasem ca exista mai mult si mai bun decat el. Uitasem ce oameni minunati sunt dincolo de parcul din fata blocului meu.
Si, poate, cel mai mult imi place ca m-ai facut sa uit de el in secunda doi dupa ce te-am cunoscut.
joi, 8 august 2013
Somn
N-am timp sa dorm. Nu concep ca as putea sa dorm in timp ce lumea din jur continua sa existe, iar eu sa pierd lucruri doar pentru ca am fost obosita sau ignoranta sau indiferenta.
N-am timp sa ma pierd. Sa renunt, sa o dau in bara. Au dat-o altii inaintea mea si pentru mine. S-au pierdut destui pe drum. S-au aruncat de pe pod sau bloc si au incheiat socotelile cu lumea. S-au inchis in ei, am uitat cum se traieste, cum se simte de fapt fiecare particica din viata prin care s-au invatat sa treaca pur si simplu, fara sa se uite in jur, fara sa se opreasca sa respire fiecare floare, sa le zambeasca si celorlalti.
E o mana de oameni care mereu ajung acolo, candva, cumva. Sunt unul din oamenii aia. Si sunt datoare sa nu o dau in bara in fata oamenilor care m-au tras din fata trenului de fiecare data cand era gata gata sa ma izbesc cu viteza luminii, de fiecare data cand eram gata gata sa ma pierd, sa dispar. Sa raman sub sine in loc sa ma sui in tren si sa ajung la destinatie.
Mai sunt si oamenii aia din tren care nu se uita niciodata pe geam, sau se uita pierduti, cu castile in urechi. Si mai sunt si oamenii care sorb fiecare peisaj. Nu pot sa las nimic sa treaca pe langa mine, totul trece PRIN mine. Si, oricat de exasperant este pentru cei din jur, indarjirea asta cu care ma tin strans cu unghiile de coaja copacului in varful caruia e lumina la care vreau sa ajung, de care vreau sa ma umplu, nu dau un cub de zahar chiar daca stiu ca ar inclina balanta in favoarea mea.
Mi-a fost groaznic de frica, recunosc. Am plans de frica, recunosc. Dar acum am curaj, acum m-am hotarat. N-am timp sa dorm. Sunt prea multe lucruri de facut. Prea multe stele de cules de pe cer ca sa imi permit sa ma opresc vreodata din drum. Mai am multe migdale de mancat. Dar si mult timp.
N-am timp sa ma pierd. Sa renunt, sa o dau in bara. Au dat-o altii inaintea mea si pentru mine. S-au pierdut destui pe drum. S-au aruncat de pe pod sau bloc si au incheiat socotelile cu lumea. S-au inchis in ei, am uitat cum se traieste, cum se simte de fapt fiecare particica din viata prin care s-au invatat sa treaca pur si simplu, fara sa se uite in jur, fara sa se opreasca sa respire fiecare floare, sa le zambeasca si celorlalti.
E o mana de oameni care mereu ajung acolo, candva, cumva. Sunt unul din oamenii aia. Si sunt datoare sa nu o dau in bara in fata oamenilor care m-au tras din fata trenului de fiecare data cand era gata gata sa ma izbesc cu viteza luminii, de fiecare data cand eram gata gata sa ma pierd, sa dispar. Sa raman sub sine in loc sa ma sui in tren si sa ajung la destinatie.
Mai sunt si oamenii aia din tren care nu se uita niciodata pe geam, sau se uita pierduti, cu castile in urechi. Si mai sunt si oamenii care sorb fiecare peisaj. Nu pot sa las nimic sa treaca pe langa mine, totul trece PRIN mine. Si, oricat de exasperant este pentru cei din jur, indarjirea asta cu care ma tin strans cu unghiile de coaja copacului in varful caruia e lumina la care vreau sa ajung, de care vreau sa ma umplu, nu dau un cub de zahar chiar daca stiu ca ar inclina balanta in favoarea mea.
Mi-a fost groaznic de frica, recunosc. Am plans de frica, recunosc. Dar acum am curaj, acum m-am hotarat. N-am timp sa dorm. Sunt prea multe lucruri de facut. Prea multe stele de cules de pe cer ca sa imi permit sa ma opresc vreodata din drum. Mai am multe migdale de mancat. Dar si mult timp.
vineri, 26 iulie 2013
Ea
Ea obisnuia sa fie single, aparent pentru ca nu are timp. De fapt, era atat de speriata de posibilitatea ca s-ar putea indragosti si apoi ar incepe sa ii pese si de altcineva inafara de propria persoana incat fugea ca dracul de tamaie de fiecare data cand cate-un baiat inconstient incerca sa o aduca pe calea cea buna.
Ea obisnuia sa fie sufletul tuturor de peste tot.
Sa nu plangi niciodata, fato. Sunt atatea lucruri pentru care sa fi recunoscatoare, pentru care sa zambesti, pe care sa le iubesti, ai atatea chestii de facut, caramizi de pus una peste alta pana ajungi la Soare, incat nu ai timpul fizic necesar sa plangi.
Dar hotaraste-te odata, fato. Nu, nu iti zic sa alegi. Nu iti zic nici sa fugi, nici sa stai. Iti zic sa nu te pierzi, sa nu ramai din comoditate si plictiseala, pentru ca tot din plictiseala ai sa pleci rapid si neasteptat, surprinzandu-te si pe tine cand o sa te uiti la ceea ce era o certitudine si o constanta de undeva din varful muntelui.
Nu esti o cauza pierduta. Nu sunt o cauza pierduta.
Poate alegerile pe care ar trebui sa le fac si le aman mereu, le aman din frica sau pentru ca imi pasa prea mult. Am curaj sa iau deciziile alea, doar ca nu vreau sa se uite oamenii din jur la mine ca si cum cine stie ce rau infernal le-as fi facut. Eu doar am ales.
Nu pot nici sa nu imi pese. Nu pot sa ma port ca si cum nu as avea sentimente si doar un cub de gheata in cutia toracica. Imi lipseste usurinta cu care ceilalti trec peste si capacitatea de a simplifica o problema de viata ca si cum ar fi o fractie. Stiu doar sa amplific. Totusi, intr-un final, sper sa ajung si eu la un numitor comun...
Am 17 ani si am tot timpul din lume sa merg pe calea ce buna, sa imi spal pacatele si sa ma incadrez in tipare. Dar nu inca. Nu am obosit inca, ca sa ma opresc si sa fac schimbari radicale.
Macar am un plan pentru ceea ce voi face mai tarziu. Nu-l voi urma cu strictete, pot sa fac adnotari pe marginea paginii.
sâmbătă, 6 iulie 2013
Si asta-i doar inceputul
Cand te trezesti dintr-un somn fara vise, si realizezi ca nu ai niciun scop, niciul tel de atins, asteapta.
Maine o sa te intorci din drumul plin de buruieni pe carare, o sa gasesti o carte de anatomie si o sa iti aduce aminte ca vrei, chiar vrei sa alini durerea fizica.
Cand cauti, cand il cauti in zadar, si el e ingropat pe fundul marii verii tale, asteapta. O sa iasa, candva, eventual, la suprafata, cu aceeasi ochi, aceeasi piele enervant de alba si aceleasi buze delicioase.
M-am trezit si eu dintr-un somn plat, m-am trezit...
Cand ai impresia ca tot universul te uraste, la nicio rugaciune nu ti se raspunde in secunda doi, asa cum esti tu obisnuita, asteapta. Ai rabdare, taci, asculta. Gandeste-te. Sigur e ceva, cineva si pentru tine. Din atatea miliarde de oameni, e, cineva, si pentru tine.
Suntem vii.
Ridica mainile si prinde stelele in palme, prinde soarele si luna plina si baga-le in buzunar. Musca din ele de fiecare data cand ti-e foame dar nu vrei de mancare.
Oricate mari ai de trecut pana ajungi la tarm, oricate inimi mai frangi, cate inimi le pierzi, cate inimi te vor iubi sau nu, ai si tu una, e a ta, e mare si incap in ea toate marile si toate tarmurile.
Vantul care te poarta pe aripile lui, vantul care te fura uneori, vantul in care te pierzi si vantul care te aduna la loc, atom cu atom, e doar aerul din plamanii tai, tot aerul din lume iti trece tie prin plamani.
Fiecare picatura de ploaie ce aluneca nestingherita pe fereastra camerei tale, fiecare picatura care iti lasa dare pe fata ta de care isi lipeste si Dumnezeu uneori palmele, sa nu te raneasca nimeni, niciodata, fiecare picatura e rece, ca el.
Sufla-i iubire in ochi, din plamani- aer cald, cald.
Tu vezi flori pe campurile zgariate de seceta, de sub talpile tale infloresc capsunii vara. Tu crezi, tu visezi, tu zbori. Ti-a lipit Dumnezeu o pereche de aripi argintii, ti le-a lipit cu lumina diminetilor laptoase in care uitai sa inchizi geamul si inghetai sub patura. Ai maturat cuvintele rele, nocive tie, le-ai maturat cu vorbe bune, dar s-au amestecat cu sarcasmul tau inascut. Ce te faci acum, copile?
Jucariile de plus cu care iti umplii patul in fiecare seara, toata iubirea asta, izvorul asta de iubire ce curge din tine ar putea schimba lumea. In tine, copile, si Intunericul insusi s-ar putea spala, si tu tot ai iubi neconditionat fiecare celula din fiecare organism viu.
Tu intorci capul in urma, sa vezi daca s-a impiedicat cineva, te intorci si te apleci si zambesti. Pentru tine rasare uneori soarele, de dragul tau, ca stie ca plangi de dorul lui. Soare...
Ai luat-o la fuga in picioarele goale, ti-a pus Dionis la gat siragul de margele, dar tu i le-ai aruncat in fata razand. Ce iti trebuie tie Universul asta, al tuturor, cand tu il ai pe al tau? Tu sangerezi, copile? Ce iti curge tie prin vene?
IUBIREA.
Dumnezeule, cat pot sa iubesc de mult. O sa mor din cauza iubirii, de iubirea ce-o port lumii, luminii, oamenilor. Ce-as vrea sa nu iubesc, Dumnezeule... ce-as vrea sa trec pe langa lucruri si sa-mi fie indiferente.
Am luat zeama de la trei lamai si mi-am turnat-o pe ranile lasate de tine. M-ai iubit, nu-i asa? Iubirea ta m-a umplut de taieturi.
Si totusi, nu-i nici pe departe sfarsitul.
Mi-a lasat primavara o batista de petale de cires, si tu, of, credeai ca sunt pierduta. M-am gasit.
Maine o sa te intorci din drumul plin de buruieni pe carare, o sa gasesti o carte de anatomie si o sa iti aduce aminte ca vrei, chiar vrei sa alini durerea fizica.
Cand cauti, cand il cauti in zadar, si el e ingropat pe fundul marii verii tale, asteapta. O sa iasa, candva, eventual, la suprafata, cu aceeasi ochi, aceeasi piele enervant de alba si aceleasi buze delicioase.
M-am trezit si eu dintr-un somn plat, m-am trezit...
Cand ai impresia ca tot universul te uraste, la nicio rugaciune nu ti se raspunde in secunda doi, asa cum esti tu obisnuita, asteapta. Ai rabdare, taci, asculta. Gandeste-te. Sigur e ceva, cineva si pentru tine. Din atatea miliarde de oameni, e, cineva, si pentru tine.
Suntem vii.
Ridica mainile si prinde stelele in palme, prinde soarele si luna plina si baga-le in buzunar. Musca din ele de fiecare data cand ti-e foame dar nu vrei de mancare.
Oricate mari ai de trecut pana ajungi la tarm, oricate inimi mai frangi, cate inimi le pierzi, cate inimi te vor iubi sau nu, ai si tu una, e a ta, e mare si incap in ea toate marile si toate tarmurile.
Vantul care te poarta pe aripile lui, vantul care te fura uneori, vantul in care te pierzi si vantul care te aduna la loc, atom cu atom, e doar aerul din plamanii tai, tot aerul din lume iti trece tie prin plamani.
Fiecare picatura de ploaie ce aluneca nestingherita pe fereastra camerei tale, fiecare picatura care iti lasa dare pe fata ta de care isi lipeste si Dumnezeu uneori palmele, sa nu te raneasca nimeni, niciodata, fiecare picatura e rece, ca el.
Sufla-i iubire in ochi, din plamani- aer cald, cald.
Tu vezi flori pe campurile zgariate de seceta, de sub talpile tale infloresc capsunii vara. Tu crezi, tu visezi, tu zbori. Ti-a lipit Dumnezeu o pereche de aripi argintii, ti le-a lipit cu lumina diminetilor laptoase in care uitai sa inchizi geamul si inghetai sub patura. Ai maturat cuvintele rele, nocive tie, le-ai maturat cu vorbe bune, dar s-au amestecat cu sarcasmul tau inascut. Ce te faci acum, copile?
Jucariile de plus cu care iti umplii patul in fiecare seara, toata iubirea asta, izvorul asta de iubire ce curge din tine ar putea schimba lumea. In tine, copile, si Intunericul insusi s-ar putea spala, si tu tot ai iubi neconditionat fiecare celula din fiecare organism viu.
Tu intorci capul in urma, sa vezi daca s-a impiedicat cineva, te intorci si te apleci si zambesti. Pentru tine rasare uneori soarele, de dragul tau, ca stie ca plangi de dorul lui. Soare...
Ai luat-o la fuga in picioarele goale, ti-a pus Dionis la gat siragul de margele, dar tu i le-ai aruncat in fata razand. Ce iti trebuie tie Universul asta, al tuturor, cand tu il ai pe al tau? Tu sangerezi, copile? Ce iti curge tie prin vene?
IUBIREA.
Dumnezeule, cat pot sa iubesc de mult. O sa mor din cauza iubirii, de iubirea ce-o port lumii, luminii, oamenilor. Ce-as vrea sa nu iubesc, Dumnezeule... ce-as vrea sa trec pe langa lucruri si sa-mi fie indiferente.
Am luat zeama de la trei lamai si mi-am turnat-o pe ranile lasate de tine. M-ai iubit, nu-i asa? Iubirea ta m-a umplut de taieturi.
Si totusi, nu-i nici pe departe sfarsitul.
Mi-a lasat primavara o batista de petale de cires, si tu, of, credeai ca sunt pierduta. M-am gasit.
6 iulie
Ce inseamna un an, un an de viata?
Un an din 17, e mult? Ce e un an? Unde sunt acum, dupa un an? Ce am facut anul asta? Ce inseamna mai mult de un an? Fix un an? Un an in cap?
Inseamna sfarsitul. O sa fiu sincera, si o sa spun ca asteptam momentul asta cu sufletul la gura, ca si cel care iese pentru prima oara dupa un an de pe poarta inchisorii.
Si e bine.
Mi-as fi dorit sa imi pese mai mult probail, mi-as fi dorit sa nu fiu nevoita sa trec prin ceea ce amandoi am trecut, mi-as fi dorit poate sa fim impreuna sau sa nu fi fost deloc impreuna, nu stiu. Mi-am dorit multe lucruri de-a lungul anului care a trecut.
Am uitat insa sa imi doresc sa fiu fericita.
Acum, acum nu mai conteaza. Acum imi e indiferent orice faci, orice ai face. Imi pare rau ca nu imi mai pasa, m-ai facut un om mai bun, mi-ai aratat ce inseamna sa iubesti, sa-ti doresti mult tare ceva, ca oamenii nu sunt obiecte sa iti apartina, nu sunt de plastic, nu se cumpara. Mi-ai fost alaturi in multe momente, desi nu aveai niciun fel de obligatie. Am fost si impreuna, si separat, si prieteni, ne-am si iubit, certat, sarutat, imbratisat, am vorbit cu tine cate in luna si in stele.
Am vrut sa mearga, sa repar ceea ce stricasem singura, aparent. Nu mi-am dat seama nici atunci, nici mai tarziu, ca lucrurile se intampla pur si simplu, trec pe langa tine si in goana lor uita sa iti lipeasca de frunte o hartie cu explicatii. Si eu am ramas in urma, incercand sa ma prind cu unghiile de ceea ce stiam, de ceea ce era usor si frumos, de tine.
Acum sunt in fata, singura.
Acum putem sa traim, eu- ca si inainte, haotic si iresponsabil, fugind de echilibru si de toate constantele pe care tu le cauti, spunand lucruri nepotrivite si inadecvate, nefiind acolo cand trebuie sau simtindu-mi-se prezenta exact cand te trezesti dimineata si nu vrei sa stie nimeni ca te-ai trezit, atunci apar eu.
Un an e mult, enorm de mult. Un an ce, totusi, nu il pot considera in totalitate pierdut. Un an pentru care iti multumesc partial, un am frumos, poate cel mai frumos si nu numai multumita tie. Un an cu numele tau pe el. Dar de aici incolo, dincolo de linia asta, sunt eu din nou. Am vrut sa ma schimb pentru tine, sa fiu echilibrata si linistita si normala.. nu o sa fiu niciodata. O sa fiu o disperata si o curioasa si o egoista mereu. Si o sa imi placa mereu ceva la tine, ceva-ul ala pe care el nu-l am si nu-l voi avea niciodata.
Iti doresc doar tot binele si toata dragostea din lume, echilibru si stabilitate, si sunt convinsa ca, la cat de calculat esti, o sa iti iasa lucrurile bine si repede, mult mai repede decat imi vor iesi mie, pentru ca ai pretentii si asteptari mai mici, ceea ce, probabil, e un lucru bun: e greu sa fi dezamagit.
O sa ne intalnim, fireste, la o cafea, candva. Probabil vom fi la fel, habar n-am. Copilariile de acum le vom uita atunci, ne vom purta normal ca doi oameni care au crescut impreuna.. eu am crescut mult cu tine. Nu suntem niste dezamagiri, avem o sansa, o sansa mai mare separat decat impreuna. O sansa sa traim lucrurile pe care ni le dorim exact asa cum ni le dorim.
Nu imi pare rau, era momentul. O viata frumoasa iti doresc.
P.S. Eu nu plec nicaieri.
P.S.S. Esti primul. Dopul de la sticla. Dar mi-e sete, am dat dopul la o parte. Ma asteapta 2 litrii jumate de apa rece. <3
Un an din 17, e mult? Ce e un an? Unde sunt acum, dupa un an? Ce am facut anul asta? Ce inseamna mai mult de un an? Fix un an? Un an in cap?
Inseamna sfarsitul. O sa fiu sincera, si o sa spun ca asteptam momentul asta cu sufletul la gura, ca si cel care iese pentru prima oara dupa un an de pe poarta inchisorii.
Si e bine.
Mi-as fi dorit sa imi pese mai mult probail, mi-as fi dorit sa nu fiu nevoita sa trec prin ceea ce amandoi am trecut, mi-as fi dorit poate sa fim impreuna sau sa nu fi fost deloc impreuna, nu stiu. Mi-am dorit multe lucruri de-a lungul anului care a trecut.
Am uitat insa sa imi doresc sa fiu fericita.
Acum, acum nu mai conteaza. Acum imi e indiferent orice faci, orice ai face. Imi pare rau ca nu imi mai pasa, m-ai facut un om mai bun, mi-ai aratat ce inseamna sa iubesti, sa-ti doresti mult tare ceva, ca oamenii nu sunt obiecte sa iti apartina, nu sunt de plastic, nu se cumpara. Mi-ai fost alaturi in multe momente, desi nu aveai niciun fel de obligatie. Am fost si impreuna, si separat, si prieteni, ne-am si iubit, certat, sarutat, imbratisat, am vorbit cu tine cate in luna si in stele.
Am vrut sa mearga, sa repar ceea ce stricasem singura, aparent. Nu mi-am dat seama nici atunci, nici mai tarziu, ca lucrurile se intampla pur si simplu, trec pe langa tine si in goana lor uita sa iti lipeasca de frunte o hartie cu explicatii. Si eu am ramas in urma, incercand sa ma prind cu unghiile de ceea ce stiam, de ceea ce era usor si frumos, de tine.
Acum sunt in fata, singura.
Acum putem sa traim, eu- ca si inainte, haotic si iresponsabil, fugind de echilibru si de toate constantele pe care tu le cauti, spunand lucruri nepotrivite si inadecvate, nefiind acolo cand trebuie sau simtindu-mi-se prezenta exact cand te trezesti dimineata si nu vrei sa stie nimeni ca te-ai trezit, atunci apar eu.
Un an e mult, enorm de mult. Un an ce, totusi, nu il pot considera in totalitate pierdut. Un an pentru care iti multumesc partial, un am frumos, poate cel mai frumos si nu numai multumita tie. Un an cu numele tau pe el. Dar de aici incolo, dincolo de linia asta, sunt eu din nou. Am vrut sa ma schimb pentru tine, sa fiu echilibrata si linistita si normala.. nu o sa fiu niciodata. O sa fiu o disperata si o curioasa si o egoista mereu. Si o sa imi placa mereu ceva la tine, ceva-ul ala pe care el nu-l am si nu-l voi avea niciodata.
Iti doresc doar tot binele si toata dragostea din lume, echilibru si stabilitate, si sunt convinsa ca, la cat de calculat esti, o sa iti iasa lucrurile bine si repede, mult mai repede decat imi vor iesi mie, pentru ca ai pretentii si asteptari mai mici, ceea ce, probabil, e un lucru bun: e greu sa fi dezamagit.
O sa ne intalnim, fireste, la o cafea, candva. Probabil vom fi la fel, habar n-am. Copilariile de acum le vom uita atunci, ne vom purta normal ca doi oameni care au crescut impreuna.. eu am crescut mult cu tine. Nu suntem niste dezamagiri, avem o sansa, o sansa mai mare separat decat impreuna. O sansa sa traim lucrurile pe care ni le dorim exact asa cum ni le dorim.
Nu imi pare rau, era momentul. O viata frumoasa iti doresc.
P.S. Eu nu plec nicaieri.
P.S.S. Esti primul. Dopul de la sticla. Dar mi-e sete, am dat dopul la o parte. Ma asteapta 2 litrii jumate de apa rece. <3
vineri, 5 iulie 2013
Loving him
Sa-l iubesc pe el e ca si cum as spala parchetul imbracata in cea mai frumoasa si sofisticata rochie din sifonier.
Ca si cum azi as manca felia de tort, si apoi, imediat, sa fiu nevoita sa spal farfuriile tuturor celor care au mancat vreodata tort.
Ca si cum iarna, ar trebui sa ies din camera unde e cald de la calorifer, si sa strang cu mainile goale rufele inghetate de pe sarme.
E asteptare. E rabdare.
Sa-l iubesc pe el e ca si cum ar trebui sa scriu pe o foaie lucruri despre o persoana pe care nu o cunosc, nu am vazut-o niciodata si nu am auzit de ea. E ca si cum mi s-ar da un castron cu lapte si eu sa fac frisca din el. Sa aleg bila alba dintre bilele negre legata la ochi.
Sa-l iubesc pe el e... cand ploua multe ore in sir, dar tot iti scoti fusta scurta si o calci pentru ca o sa se incalzeasca rapid. E ceaiul cand tu vrei cafea, mancarea cand defapt iti este sete, aerul conditionat pornit in autobuz si tu ingheti de frig.
Si totusi, n-as da bila mea neagra pentru bilele lui albe.
Ca si cum azi as manca felia de tort, si apoi, imediat, sa fiu nevoita sa spal farfuriile tuturor celor care au mancat vreodata tort.
Ca si cum iarna, ar trebui sa ies din camera unde e cald de la calorifer, si sa strang cu mainile goale rufele inghetate de pe sarme.
E asteptare. E rabdare.
Sa-l iubesc pe el e ca si cum ar trebui sa scriu pe o foaie lucruri despre o persoana pe care nu o cunosc, nu am vazut-o niciodata si nu am auzit de ea. E ca si cum mi s-ar da un castron cu lapte si eu sa fac frisca din el. Sa aleg bila alba dintre bilele negre legata la ochi.
Sa-l iubesc pe el e... cand ploua multe ore in sir, dar tot iti scoti fusta scurta si o calci pentru ca o sa se incalzeasca rapid. E ceaiul cand tu vrei cafea, mancarea cand defapt iti este sete, aerul conditionat pornit in autobuz si tu ingheti de frig.
Si totusi, n-as da bila mea neagra pentru bilele lui albe.
vineri, 21 iunie 2013
Viata e frumoasa atunci cand
Viata e frumoasa atunci cand ploua sau ninge sau e o caldura de ti se topeste inghetata din cornet si ti se scurge pana la cot.
Cand alergi pe strada si e furtuna si ai parul plin de frunze. Cand dansezi de una singura prin casa cu muzica data tare, tare. Cand esti in super pijamalele tale roz si pufoase si te rostogolesti pin pat ca titirerzul.
Cand te trezesc ai tai de ziua ta cu pupici. Si nu numai de ziua ta. Cand seara vin si iti infasoara paturica pana la gat si peste degetelele de la picioare. Cand esti fata si primesti flori.
Cand e luna plina si stai toata noaptea cu ochii pe geam, cu el la telefon, vorbind in soapta. Cand iubesti. Cand mananci ciocolata sau faci shopping. Cand citesti o carte super si nu vezi, n-auzi.
Viata-i frumoasa in fiecare zi.
Dar cea mai frumoasa parte din ea e cea in care esti tu.
Te iubesc si nu vad nimic rau in asta. Dar tu?
Cand alergi pe strada si e furtuna si ai parul plin de frunze. Cand dansezi de una singura prin casa cu muzica data tare, tare. Cand esti in super pijamalele tale roz si pufoase si te rostogolesti pin pat ca titirerzul.
Cand te trezesc ai tai de ziua ta cu pupici. Si nu numai de ziua ta. Cand seara vin si iti infasoara paturica pana la gat si peste degetelele de la picioare. Cand esti fata si primesti flori.
Cand e luna plina si stai toata noaptea cu ochii pe geam, cu el la telefon, vorbind in soapta. Cand iubesti. Cand mananci ciocolata sau faci shopping. Cand citesti o carte super si nu vezi, n-auzi.
Viata-i frumoasa in fiecare zi.
Dar cea mai frumoasa parte din ea e cea in care esti tu.
Te iubesc si nu vad nimic rau in asta. Dar tu?
joi, 20 iunie 2013
May wings
"Dor imi e sa beau lumina, ca in clipa care-o sa vina
Fericirea sa o aflu si eu - copil hoinar."
Ma luasei de maini in seara aia de vara
M-ai ridicat in brate sa prind luna in palme.
Ploua.
O sa iti umplii adidasii de noroi, ti-am zis.
Oare nu stiam eu
Ca ploaia o sa ii curete pe drum?
O sa te imbeti de atata soare, mi-ai zis
De-atata lumina, de-atatea culori
Dar uite ce frumos e cerul, ti-am zis
"Nu conteaza, prefer sa ma uit in ochii tai."
Opreste-te 5 minute din fuga asta
N-am timp, nu vreau, iti strigam
N-as mai fi vrut nicicand sa se sfarseasca
Iubirea, ceea ce amandoi traiam.
Acum sunt plina de otrava pe piele
Nimeni nu ma mai asteapta la scara cu flori
Ce frumoase erau noptile fara stele
Buzele tale, ciresile, buzele mele.
Ma luasei de maini in seara aia de vara
M-ai ridicat in brate sa prind luna in palme.
Ploua.
O sa iti umplii adidasii de noroi, ti-am zis.
Oare nu stiam eu
Ca ploaia o sa ii curete pe drum?
O sa te imbeti de atata soare, mi-ai zis
De-atata lumina, de-atatea culori
Dar uite ce frumos e cerul, ti-am zis
"Nu conteaza, prefer sa ma uit in ochii tai."
Opreste-te 5 minute din fuga asta
N-am timp, nu vreau, iti strigam
N-as mai fi vrut nicicand sa se sfarseasca
Iubirea, ceea ce amandoi traiam.
Acum sunt plina de otrava pe piele
Nimeni nu ma mai asteapta la scara cu flori
Ce frumoase erau noptile fara stele
Buzele tale, ciresile, buzele mele.
miercuri, 19 iunie 2013
Who's your baby now, ha?
Mda, se presupunea ca o sa luam pranzul impreuna, si masa de pranz, si cina. Si gustarile.
Of, dragule, of.
Stii, dimineata aia de iarna in care m-ai trezit din somn cu 9 apeluri insistente, de s-ar fi ridicat si mortii? Stii toate tampeniile pe care m-ai facut sa le fac, si senzatiile alea ciudate, si felul in care ma priveai, ca si cum, Dumnezeule, as fi fost cel mai frumos si fascinant om din lume. Si dupa ai plecat.
Bai, nu stiu ce e cu paragrafu de sus. Habar n-am.
S-a mai dus un an, cel mai fain de pana acum, cred. Desi ma simt complet inutila si ca si cum nu as fi realizat nimic, ma gandesc ca sunt ratati mai mari ca mine in lume. Si cand zic asta, ma refer la tipele cu botul rosu/ cyclam, cu posetute si care sunt mereu scoase din cutie. Pentru ca au timp. Eu n-am. Eu.. habar n-am.
Am ajuns la jumatatea liceului si n-am nici cea mai vaga idee ce o sa fac cu viata mea.
In schimb, e un singur lucru pe care stiu ca il vreau. M-am hotarat sa il vreau, sa pun mana pe el, si sa nu ii mai dau drumu. Sa musc din el ca dintr-o capsuna dinaia coapta. Si nu dau voie niciunei pietricele sa imi stea in drum, o sa le matur pe toate din calea mea.
Imi promit chestia asta. E vara mea, nu o dau eu in bara. Nu pierd eu tocmai acum, nu-mi intra mie pietricele in pantofi. O sa merg desculta daca e cazul, nici ca-mi pasa ca ma zgarii pe drum. Poate ca ar fi trebuit sa renunt de mult, poate ca simplul fapt ca trebuie sa lupt in continuare inseamna ca nu mai e absolut nicio sansa. Dar pana nu ma consum, pana nu seaca dorinta asta de a obtine acel ceva, pana nu cad la pamant cu rasuflarea taiata, pana in clipa aia, nu renunt. Nu pot sa fiu unul din oamenii aia care renunta cu o secunda sau cu un an inainte de a reusi. Treapta aia de sus, ultima, varful piramidei, o sa ajung acolo.
E singurul lucru de care sunt sigura acum, sigura cum stiu cum ma cheama, ce culoare au ochii mei, ce culoare au ochii lui. Ii stiu mirosul si fiecare centimetru de piele. Si nu renunt.
He's my baby now, ha.
Of, dragule, of.
Stii, dimineata aia de iarna in care m-ai trezit din somn cu 9 apeluri insistente, de s-ar fi ridicat si mortii? Stii toate tampeniile pe care m-ai facut sa le fac, si senzatiile alea ciudate, si felul in care ma priveai, ca si cum, Dumnezeule, as fi fost cel mai frumos si fascinant om din lume. Si dupa ai plecat.
Bai, nu stiu ce e cu paragrafu de sus. Habar n-am.
S-a mai dus un an, cel mai fain de pana acum, cred. Desi ma simt complet inutila si ca si cum nu as fi realizat nimic, ma gandesc ca sunt ratati mai mari ca mine in lume. Si cand zic asta, ma refer la tipele cu botul rosu/ cyclam, cu posetute si care sunt mereu scoase din cutie. Pentru ca au timp. Eu n-am. Eu.. habar n-am.
Am ajuns la jumatatea liceului si n-am nici cea mai vaga idee ce o sa fac cu viata mea.
In schimb, e un singur lucru pe care stiu ca il vreau. M-am hotarat sa il vreau, sa pun mana pe el, si sa nu ii mai dau drumu. Sa musc din el ca dintr-o capsuna dinaia coapta. Si nu dau voie niciunei pietricele sa imi stea in drum, o sa le matur pe toate din calea mea.
Imi promit chestia asta. E vara mea, nu o dau eu in bara. Nu pierd eu tocmai acum, nu-mi intra mie pietricele in pantofi. O sa merg desculta daca e cazul, nici ca-mi pasa ca ma zgarii pe drum. Poate ca ar fi trebuit sa renunt de mult, poate ca simplul fapt ca trebuie sa lupt in continuare inseamna ca nu mai e absolut nicio sansa. Dar pana nu ma consum, pana nu seaca dorinta asta de a obtine acel ceva, pana nu cad la pamant cu rasuflarea taiata, pana in clipa aia, nu renunt. Nu pot sa fiu unul din oamenii aia care renunta cu o secunda sau cu un an inainte de a reusi. Treapta aia de sus, ultima, varful piramidei, o sa ajung acolo.
E singurul lucru de care sunt sigura acum, sigura cum stiu cum ma cheama, ce culoare au ochii mei, ce culoare au ochii lui. Ii stiu mirosul si fiecare centimetru de piele. Si nu renunt.
He's my baby now, ha.
sâmbătă, 15 iunie 2013
Iti mai aduci aminte
Eu nu.
Nu stiu unde ne-am intalnit, cum, nu stiu cand ai inceput sa insemni ceva pentru mine, sa insemni atatea pentru mine. Nu stiu cand ne-am indragostit, cum ne-am indragostit si de ce. Nu-mi aduc aminte daca era lumina sau intuneric cand m-ai luat de mana prima oara, nu stiu nici primul nici ultimul nostru sarut. Poate pentru ca ultimul nu a fost inca.
Nu stiu sa zic secunda aia in care a inceput sa imi pese, de ce a inceput sa imi pese. Nu stiu sa zic ce ai, ce-mi faci. Ironic e ca de cate ori ma gandesc la tine, de cate ori incerc sa te vad, in capul meu sunt doar fragmente din tine, ori buzele, ori pielea, nasul, parul, mainile tale pe gatul meu, vocea ta, mirosul tau.
Umblam azi prin magazine, nu stiu exact ce cautam, dar la un moment dat m-am oprit in fata unei rochii oribile, dar nu o mai lasam din mana pentru ca stiu sigur ca si tu ai un tricou cu acelasi print. Am fugit mancand pamantul, ca si cum imbracand rochia m-as fi lasat eventual calcata in picioare, as fi capitulat, m-as fi declarat invinsa in fata ta.
Uneori am senzatia ca luptand e ca si cum as fi deja invinsa. Ca daca as avut cea mai mica sansa nu ar fi fost nevoie de atat de mult efort din partea mea. Dar Dumnezeule, nu pot sa stau cu mainile in san in timp ce lucrurile din jurul meu se intampla pur si simplu, ca si cum eu as fi doar decorul, iar spectatorii au venit la teatru pentru actori.
Si nu pot sa-mi explic. E ca si cum ai fi geografia pe care nu o inteleg si nu imi place.
Nu stiu secunda in care ne-am indragostit unul de altul, si nici secunda in care a incetat totul. Pentru ca stim amandoi ca intre noi nimic nu e nici pe departe macar aproape de sfarsit.
Tu sigur iti aduci aminte toate nimicurile. Mi-ai spus odata ca sunt unul din putinele lucruri bune care ti s-au intamplat, care te fac sa te intorci. Esti singurul lucru rau care mi s-a intamplat, si singurul rau de care nu pot sa ma ascund.
Iti mai aduci aminte... nu stiu. Chiar. Ce iti mai aduci aminte?
Nu stiu unde ne-am intalnit, cum, nu stiu cand ai inceput sa insemni ceva pentru mine, sa insemni atatea pentru mine. Nu stiu cand ne-am indragostit, cum ne-am indragostit si de ce. Nu-mi aduc aminte daca era lumina sau intuneric cand m-ai luat de mana prima oara, nu stiu nici primul nici ultimul nostru sarut. Poate pentru ca ultimul nu a fost inca.
Nu stiu sa zic secunda aia in care a inceput sa imi pese, de ce a inceput sa imi pese. Nu stiu sa zic ce ai, ce-mi faci. Ironic e ca de cate ori ma gandesc la tine, de cate ori incerc sa te vad, in capul meu sunt doar fragmente din tine, ori buzele, ori pielea, nasul, parul, mainile tale pe gatul meu, vocea ta, mirosul tau.
Umblam azi prin magazine, nu stiu exact ce cautam, dar la un moment dat m-am oprit in fata unei rochii oribile, dar nu o mai lasam din mana pentru ca stiu sigur ca si tu ai un tricou cu acelasi print. Am fugit mancand pamantul, ca si cum imbracand rochia m-as fi lasat eventual calcata in picioare, as fi capitulat, m-as fi declarat invinsa in fata ta.
Uneori am senzatia ca luptand e ca si cum as fi deja invinsa. Ca daca as avut cea mai mica sansa nu ar fi fost nevoie de atat de mult efort din partea mea. Dar Dumnezeule, nu pot sa stau cu mainile in san in timp ce lucrurile din jurul meu se intampla pur si simplu, ca si cum eu as fi doar decorul, iar spectatorii au venit la teatru pentru actori.
Si nu pot sa-mi explic. E ca si cum ai fi geografia pe care nu o inteleg si nu imi place.
Nu stiu secunda in care ne-am indragostit unul de altul, si nici secunda in care a incetat totul. Pentru ca stim amandoi ca intre noi nimic nu e nici pe departe macar aproape de sfarsit.
Tu sigur iti aduci aminte toate nimicurile. Mi-ai spus odata ca sunt unul din putinele lucruri bune care ti s-au intamplat, care te fac sa te intorci. Esti singurul lucru rau care mi s-a intamplat, si singurul rau de care nu pot sa ma ascund.
Iti mai aduci aminte... nu stiu. Chiar. Ce iti mai aduci aminte?
miercuri, 12 iunie 2013
Tu, tu, tu..
A fost vara si a fost frumos.
Apoi a fost toamna si a mirosit a toamna si a frunze si ma plimbam cu tine de mana pe strazile pline de oameni care se uitau frumos la trandafirul din mana mea. Mi-ai spus ca ma iubesti. Nu te-am crezut, dar te-am lasat pe tine sa crezi. (D)
A fost iarna, a fost frig, dar mi-ai tinut de cald in serile in care ieseam si nu ne vedeam decat la lumina becurilor din parc, imi inghetau degetele de la maini si tie nasul si imi cantai la ureche "Tonight".(D)
A venit primavara, si tot orasul parea nou pentru ca eram cu tine. Aveai gust de capsuni si ochi frumosi si faceai sa straluceasca totul in jurul tau. Si alergam pe scari cu tine si ne ascundeam de oameni. Martie.. (S)
Era aprilie si m-ai facut atat de fericita incat mi se pare ca nu eram eu atunci. Aveai rabdare si fugeai de la fotbalul cu baietii sa ma vezi, cu servetele umede in buzunar sa fi curat pe maini. (A)
In mai ne-am intalnit din nou, dupa fix doi ani... am consumat toate emotiile alea de care ne era dor doar in cateva zile, ai plecat la fel de repede cum pleci de fiecare data dar ai provocat niste trairi atat de intense incat cu greu le voi uita. Si nici nu vreau. (C)
Si apoi, mai esti si tu.
Indiferent de anotimp, de cat de cald sau frig era afara, daca aveam de invatat sau nu invatam de dragul tau, daca imi faceai la mate sau ne certam, daca ne trecea in secunda doi sau a doua zi, stiu sigur ca n-a trecut saptamana fara sa vorbim, desi, de cele mai multe ori, ma trezeam cu "Treci ma la liceu" si ma culcam cu "Du-te ma si culca-te ca e tarziu..". Si chiar daca era tarziu, si chiar daca trecusera ore, noi tot nu ne culcam.
Ne petreceam dupa-amiezile la web, facand random stuff, dar era ok, deloc plictisitor.
Toate povestile se termina frumos, sau asa ar trebui. Tot ce-am trait cu voi a fost frumos, si privind in urma ar trebui sa zic un "multumesc, baieti". Indiferent ca acum sunteti in Bucuresti, Alexandria, Brasov sau Medgidia.
Dar peste toate astea, peste trandafiri si cola si biliard, peste frig sau cald sau alcool si tigari, peste toate astea, peste mesaje siropoase si melodii cu mesaj, peste versuri epice, facturi la telefon cu mult, mult cost suplimentar, note mari si mici, sarutari si imbratisari, peste toate astea...
Esti tu, tu, tu. Deasupra. Steaua din varful bradului. Antena de la radio. Dopul de pe sticla. Deasupra.
De ce? Nu stiu, si nici nu ma mai obosesc sa caut raspunsuri. Desi imi e greu, greu tare sa accept ca dintre toti, esti tu.
Apoi a fost toamna si a mirosit a toamna si a frunze si ma plimbam cu tine de mana pe strazile pline de oameni care se uitau frumos la trandafirul din mana mea. Mi-ai spus ca ma iubesti. Nu te-am crezut, dar te-am lasat pe tine sa crezi. (D)
A fost iarna, a fost frig, dar mi-ai tinut de cald in serile in care ieseam si nu ne vedeam decat la lumina becurilor din parc, imi inghetau degetele de la maini si tie nasul si imi cantai la ureche "Tonight".(D)
A venit primavara, si tot orasul parea nou pentru ca eram cu tine. Aveai gust de capsuni si ochi frumosi si faceai sa straluceasca totul in jurul tau. Si alergam pe scari cu tine si ne ascundeam de oameni. Martie.. (S)
Era aprilie si m-ai facut atat de fericita incat mi se pare ca nu eram eu atunci. Aveai rabdare si fugeai de la fotbalul cu baietii sa ma vezi, cu servetele umede in buzunar sa fi curat pe maini. (A)
In mai ne-am intalnit din nou, dupa fix doi ani... am consumat toate emotiile alea de care ne era dor doar in cateva zile, ai plecat la fel de repede cum pleci de fiecare data dar ai provocat niste trairi atat de intense incat cu greu le voi uita. Si nici nu vreau. (C)
Si apoi, mai esti si tu.
Indiferent de anotimp, de cat de cald sau frig era afara, daca aveam de invatat sau nu invatam de dragul tau, daca imi faceai la mate sau ne certam, daca ne trecea in secunda doi sau a doua zi, stiu sigur ca n-a trecut saptamana fara sa vorbim, desi, de cele mai multe ori, ma trezeam cu "Treci ma la liceu" si ma culcam cu "Du-te ma si culca-te ca e tarziu..". Si chiar daca era tarziu, si chiar daca trecusera ore, noi tot nu ne culcam.
Ne petreceam dupa-amiezile la web, facand random stuff, dar era ok, deloc plictisitor.
Toate povestile se termina frumos, sau asa ar trebui. Tot ce-am trait cu voi a fost frumos, si privind in urma ar trebui sa zic un "multumesc, baieti". Indiferent ca acum sunteti in Bucuresti, Alexandria, Brasov sau Medgidia.
Dar peste toate astea, peste trandafiri si cola si biliard, peste frig sau cald sau alcool si tigari, peste toate astea, peste mesaje siropoase si melodii cu mesaj, peste versuri epice, facturi la telefon cu mult, mult cost suplimentar, note mari si mici, sarutari si imbratisari, peste toate astea...
Esti tu, tu, tu. Deasupra. Steaua din varful bradului. Antena de la radio. Dopul de pe sticla. Deasupra.
De ce? Nu stiu, si nici nu ma mai obosesc sa caut raspunsuri. Desi imi e greu, greu tare sa accept ca dintre toti, esti tu.
miercuri, 5 iunie 2013
Prima ploaie epica
Am adormit cu geamul deschis si m-a trezit mirosul de ploaie si de tei de la mine din camera, zgomotul picaturilor care se prelingeau dezordonat pe geam, zgomotos. Primul curcubeu, prima ceata, primele perdele de apa taiate de masini pe strada.
M-am culcat obosita, cu o durere de cap, m-am trezit ca vara dupa pranz, ca si cum singura grija e sa ies pe-afara. E vara. E prima mea vara.
Cred ca acum cel mai frumos e la mare. Furtuna, vantul sarat, apa rece a ploii si apa sarata a marii.
Nu stiu. Parca in sfarsit am respirat gura aia de aer de care imi era atat de sete, dupa care tanjeam atat. Daca toata viata mea ar insemna sa ma dau in leagan pe malul marii si sa si ploua din cand in cand, sa fie vara, sa fie soare, sa fie cald, dar si racoare, cred ca ..nu stiu.
Cand ploua e bine. Prima ploaie din prima mea vara. Buna dimineata.
Hei, vara. Sa fii mai buna decat anul trecut, promiti?
M-am culcat obosita, cu o durere de cap, m-am trezit ca vara dupa pranz, ca si cum singura grija e sa ies pe-afara. E vara. E prima mea vara.
Cred ca acum cel mai frumos e la mare. Furtuna, vantul sarat, apa rece a ploii si apa sarata a marii.
Nu stiu. Parca in sfarsit am respirat gura aia de aer de care imi era atat de sete, dupa care tanjeam atat. Daca toata viata mea ar insemna sa ma dau in leagan pe malul marii si sa si ploua din cand in cand, sa fie vara, sa fie soare, sa fie cald, dar si racoare, cred ca ..nu stiu.
Cand ploua e bine. Prima ploaie din prima mea vara. Buna dimineata.
Hei, vara. Sa fii mai buna decat anul trecut, promiti?
sâmbătă, 1 iunie 2013
Bine.
M-am grabit sa plec cand i-am vazut privirea indragostita, ochii de caprioara ranita, gata gata sa imi cada la picioare si sa imi marturiseasca cu viteza luminii toata dragostea. Am luat-o la fuga pe hol cu camasa descheiata , dar m-a prins din urma.
-Stai!
-De ce?
-Nu stiu..pur si simplu.. doar stai. Macar de data asta nu fugi.
-De ce?
Pe fata i s-a citit oboseala de a da explicatii din nou si din nou, sila, ca atunci cand ii zici unui copil mic ca nu e voie sa se joace cu chibriturile si la un moment dat epuizezi toate motivele si explicatiile.
-Nu pot sa ma gandesc la niciun motiv acum, niciun motiv pentru care sa te las sa fugi, niciun motiv pentru care nu ai fi buna pentru mine, niciun motiv pentru care ai pleca sau m-ai rani.
-Dar o voi face, C. O voi face, cu siguranta, la un moment dat. Pentru ca asta fac mereu. O sa simt ca ma schimbi, ca langa tine devin normala, ca si cum mi-as gasi pacea si linistea, echilibrul. Ca in balansoar. Nu o sa imi placa de mine cand sunt cu tine, pentru ca, cel mai probabil, ma voi pierde in decor. Vom deveni un cuplu banal care se plimba seara pe strada, mamanca intr-un loc mediocru aceeasi mancare, se saruta mecanic pe banci. O sa urasc asta, o sa ma urasc pe mine ca m-am schimbat, pe tine ca te-am lasat sa ma schimbi, ca ai reusit sa ma schimbi. O sa iti sparg in cap toate oalele cum ca acum nu sunt decat ca toate femeile alea banale de pe strada, cu haine cenusii. O sa ma simt imbracata in uniforma, ca in scoala generala. Inchisa, legata de tine, ca si cum intre noi ar fi ceva serios.
-Vorbesti ca si cum lucrurile astea le-ai mai fi trait o data.
-Da, si mi-a luat un an sa-mi revin. Un an sa imi dau seama ca daca as fi ramas pe loc nu as fi invatat nimic de la el, nu mai avea ce sa ma invete. O sa stau cat timp vei fi interesant, o sa te ranesc, o sa te lipesc de un zid si o sa arunc cu pietre in tine doar pentru ca asa fac eu.
-Bine.
-....
-Bine. Sa te vad. Sa te vad cum oare te-as putea schimba, cum oare cineva ca tine s-ar putea pierde macar pentru o fractiune de secunda in decor. Sa vad cum de voi fi eu cel ranit, insangerat, ingenunchiat. Sa te vad. Dar stii ce o sa vad? O lupta constanta. Pana vom obosi amandoi. Vom fi pe rand la pamant, gata sa renuntam, dar niciunul dintre noi nu va renunta. Nu intelegi?... Eu nu sunt el. El a renuntat pentru ca ii era frica, pentru ca era obosit, pentru ca deja iti oferise tot ce avea el de oferit. Eu o sa te dau cu capul de toti peretii si o sa iti las niste rani atat de adanci incat dupa un an abia vor incepe sa se cicatrizeze.
-Bine. Sa te vad.
-Bine.
-Stii ca, nu va tine la infinit, nu?
-Stiu. Si sincer, draga mea, nici ca-mi pasa.
-Stai!
-De ce?
-Nu stiu..pur si simplu.. doar stai. Macar de data asta nu fugi.
-De ce?
Pe fata i s-a citit oboseala de a da explicatii din nou si din nou, sila, ca atunci cand ii zici unui copil mic ca nu e voie sa se joace cu chibriturile si la un moment dat epuizezi toate motivele si explicatiile.
-Nu pot sa ma gandesc la niciun motiv acum, niciun motiv pentru care sa te las sa fugi, niciun motiv pentru care nu ai fi buna pentru mine, niciun motiv pentru care ai pleca sau m-ai rani.
-Dar o voi face, C. O voi face, cu siguranta, la un moment dat. Pentru ca asta fac mereu. O sa simt ca ma schimbi, ca langa tine devin normala, ca si cum mi-as gasi pacea si linistea, echilibrul. Ca in balansoar. Nu o sa imi placa de mine cand sunt cu tine, pentru ca, cel mai probabil, ma voi pierde in decor. Vom deveni un cuplu banal care se plimba seara pe strada, mamanca intr-un loc mediocru aceeasi mancare, se saruta mecanic pe banci. O sa urasc asta, o sa ma urasc pe mine ca m-am schimbat, pe tine ca te-am lasat sa ma schimbi, ca ai reusit sa ma schimbi. O sa iti sparg in cap toate oalele cum ca acum nu sunt decat ca toate femeile alea banale de pe strada, cu haine cenusii. O sa ma simt imbracata in uniforma, ca in scoala generala. Inchisa, legata de tine, ca si cum intre noi ar fi ceva serios.
-Vorbesti ca si cum lucrurile astea le-ai mai fi trait o data.
-Da, si mi-a luat un an sa-mi revin. Un an sa imi dau seama ca daca as fi ramas pe loc nu as fi invatat nimic de la el, nu mai avea ce sa ma invete. O sa stau cat timp vei fi interesant, o sa te ranesc, o sa te lipesc de un zid si o sa arunc cu pietre in tine doar pentru ca asa fac eu.
-Bine.
-....
-Bine. Sa te vad. Sa te vad cum oare te-as putea schimba, cum oare cineva ca tine s-ar putea pierde macar pentru o fractiune de secunda in decor. Sa vad cum de voi fi eu cel ranit, insangerat, ingenunchiat. Sa te vad. Dar stii ce o sa vad? O lupta constanta. Pana vom obosi amandoi. Vom fi pe rand la pamant, gata sa renuntam, dar niciunul dintre noi nu va renunta. Nu intelegi?... Eu nu sunt el. El a renuntat pentru ca ii era frica, pentru ca era obosit, pentru ca deja iti oferise tot ce avea el de oferit. Eu o sa te dau cu capul de toti peretii si o sa iti las niste rani atat de adanci incat dupa un an abia vor incepe sa se cicatrizeze.
-Bine. Sa te vad.
-Bine.
-Stii ca, nu va tine la infinit, nu?
-Stiu. Si sincer, draga mea, nici ca-mi pasa.
vineri, 31 mai 2013
Cum e mai bine
B:"Dar tu il iubesti, D.."
D(razand):"Nu, nu il iubesc."
B:"Eu n-as fi venit pana aici pentru el, si nu m-as fi bucurat cat te-ai bucurat tu."
D:"Asta nu inseamna ca il iubesc. E doar o chestie pe care o fac prietenii intre ei. Atat."
B:"Tu il iubesti..."
Poate. Habar n-am. Nu am iubit niciodata si nu stiu cum se simte. Stiu doar ca am 17 ani acum si nu o sa o mai dau deloc in bara. Eu sunt aici. Eu nu plec nicaieri, eu raman pe loc. Eu poate iubesc sau poate nu sau poate chiar nu conteaza. Nu toate lucrurile se spun. Poate cel mai bine e, pentru prima oara, sa tac.
E doar povestea mea scrisa cu praf de stele undeva pe un colt de cer, unde nimeni nu ajunge sa o citeasca. E o poveste complicata, lunga, si fascinanta, deloc trista...
Afara e soare sau ploua cu soare si de maine e vara. De maine, de azi, de acum, fac lucrurile asa cum cred eu ca e bine, fara scenarii, fara asteptari neintemeiate, fara sa ma rog sa mi se intample si mie aia. Am 17 ani si se simte diferenta pentru ca asa vreau eu.
Mi-au iesit binisor lucrurile anul asta, cu mici exceptii. Insa, privind peste umar, nu am deloc regrete, doar experiente din care am invatat ceva si, fireste, amintiri. Nu o sa imi irosesc anii de liceu in casa in lacrimi asa cum aleg multe fete sa faca, pur si simplu nu merita, plansul meu nu incalzeste pe nimeni.
Poate iubesc, habar nu am. Si daca iubesc, nu-mi pare rau. O sa fac lucrurile bine si poate, candva, cand va fi ordine si liniste nu voi mai fi atat de dezorganizata, poate, candva, voi fi si eu iubita. Pana atunci, pana atunci, nu stiu. Poate, nu stiu.
Am 17 ani. Infinit. De 1000 de ori infinit. Clipa aia in care alergam pe strada si ploua ingrozitor si se intunecase cerul si era furtuna, clipa aia.. atunci.. pot sa jur... era infinita.
sâmbătă, 25 mai 2013
Saracu' om bogat
E frumos. E inalt si are ochii aia de caprioara speriata si blanda, ochii aia in care gasesc toata rabdarea din lume adunata la un loc. Are parul ciufulit si buzele moi, are pielea alba si vocea moale, inecata de lacrimi.
Il vreau. Il vreau pentru ca nu ma vrea, pentru ca avem nimic in comun, ptr ca el o vrea pe ea sau el nu vrea pe nimeni sau el vrea ceva bun pentru el si eu nu sunt buna pentru el. Pentru ca stiu de la inceput ca mi-as bate joc involuntar, doar pentru ca asta fac eu si asa sunt eu si nu am nicio scuza.
A doua zi a venit la mine. A fost al meu, am fost fericita o zi, doua, o luna, poate si mai mult. Poate mai putin. Era al meu, teoretic, tot ce mi-as fi putut dori era al meu. Toata fericirea pe care ziceam ca daca o voi avea, nu voi mai cere nimic, era a mea.
A doua zi am plecat eu.
Pentru ca pur si simplu nu asa ar trebui sa fie lucrurile. Pentru ca oamenii se schimba si oricat de repede as obtine lucrurile pe care mi le doresc, e degeaba, daca nu e perfect. Mi-am irosit ani buni pe nimicuri, pe sentimente cotidiene, comune, pe care le-au trait toti. Am invatat din fiecare, am invatat sa nu mai repet greseala, si niciodata nu m-am intors de unde am plecat. Ai scuipat, mergi mai departe. Desi Dumnezeu mi-e martor ca au fost clipe in care m-as fi intors fara sa clipesc, porbabil pentru inca 2 zile, daca si el ar si-ar fi ridicat macar cu un nanomentru coltul buzelor cand apaream eu.
A doua zi eu mereu plec. Pentru ca am 16 ani. Azi. Maine. Si atat.
Promit sa nu mai plec, sa nu ma mai grabesc, sa nu mai lupt cand e inutil, promit sa iubesc, sa stau pe loc, sa am rabdare, sa iti fiu alaturi, Fat-Frumos. Oricat de departe sau aproape ai fi, chiar daca ai sau nu cal alb si un palat atat de inalt incat turnurile sunt ascunse in nori. Promit sa te iubesc, Fat-Frumos. Sa invat sa iti fac de mancare, sa spun lucrurile potrivite si sa nu o iau la goana cand in final iti faci curaj si te legi de mine. Iti promit, Fat-Frumos, ca o sa cresc. Ca am crescut, ca nu mai dau cu piciorul fericirii doar pentru ca o am si pentru ca ma plicitiseste sa o am. Ca o sa lupt pentru tine cand trebuie, nu cand am chef. Ca o sa te iubesc cand ai nevoie, nu cand iti voi fi deja indiferenta. Iti promit, Fat-Frumos, si o sa ma tin de cuvant, pentru ca, pana una alta, nu am nimic mai bun de facut.
Il vreau. Il vreau pentru ca nu ma vrea, pentru ca avem nimic in comun, ptr ca el o vrea pe ea sau el nu vrea pe nimeni sau el vrea ceva bun pentru el si eu nu sunt buna pentru el. Pentru ca stiu de la inceput ca mi-as bate joc involuntar, doar pentru ca asta fac eu si asa sunt eu si nu am nicio scuza.
A doua zi a venit la mine. A fost al meu, am fost fericita o zi, doua, o luna, poate si mai mult. Poate mai putin. Era al meu, teoretic, tot ce mi-as fi putut dori era al meu. Toata fericirea pe care ziceam ca daca o voi avea, nu voi mai cere nimic, era a mea.
A doua zi am plecat eu.
Pentru ca pur si simplu nu asa ar trebui sa fie lucrurile. Pentru ca oamenii se schimba si oricat de repede as obtine lucrurile pe care mi le doresc, e degeaba, daca nu e perfect. Mi-am irosit ani buni pe nimicuri, pe sentimente cotidiene, comune, pe care le-au trait toti. Am invatat din fiecare, am invatat sa nu mai repet greseala, si niciodata nu m-am intors de unde am plecat. Ai scuipat, mergi mai departe. Desi Dumnezeu mi-e martor ca au fost clipe in care m-as fi intors fara sa clipesc, porbabil pentru inca 2 zile, daca si el ar si-ar fi ridicat macar cu un nanomentru coltul buzelor cand apaream eu.
A doua zi eu mereu plec. Pentru ca am 16 ani. Azi. Maine. Si atat.
Promit sa nu mai plec, sa nu ma mai grabesc, sa nu mai lupt cand e inutil, promit sa iubesc, sa stau pe loc, sa am rabdare, sa iti fiu alaturi, Fat-Frumos. Oricat de departe sau aproape ai fi, chiar daca ai sau nu cal alb si un palat atat de inalt incat turnurile sunt ascunse in nori. Promit sa te iubesc, Fat-Frumos. Sa invat sa iti fac de mancare, sa spun lucrurile potrivite si sa nu o iau la goana cand in final iti faci curaj si te legi de mine. Iti promit, Fat-Frumos, ca o sa cresc. Ca am crescut, ca nu mai dau cu piciorul fericirii doar pentru ca o am si pentru ca ma plicitiseste sa o am. Ca o sa lupt pentru tine cand trebuie, nu cand am chef. Ca o sa te iubesc cand ai nevoie, nu cand iti voi fi deja indiferenta. Iti promit, Fat-Frumos, si o sa ma tin de cuvant, pentru ca, pana una alta, nu am nimic mai bun de facut.
vineri, 17 mai 2013
Seara frumoasa
Uite ce seara frumoasa.
Nu stiu ce inseamna cand luna seamana cu o banana si e inconjurata de ceata. Primul patrar, ultimul, habar n-am.
Libertatea de a fi a nimanui e felul meu preferat de libertate. Libertatea de a fi fericita, de a purta pantofi albi cand pe jos e ud. Libertatea de a avea mirosul tau fara sa te fi respirat posesiv, fara sa-mi trec degetele prin parul tau blond.
Poate ca intr-o zi toate astea vor fi povesti banale, puerile, copilarii de care vom rade amandoi la o cafea undeva pe o terasa careia nu ii vom retine numele, pentru ca locurile nu conteaza. Poate intr-o zi, habar nu o sa mai avem de zilele in care ne holbam la luna sau la frunze sau cum zboara praful de pe jos. Sau de cate ori vom vedea ceata pe cer ne vom aminti de banca aia inalta din spatele blocului. Poate intr-o zi. Dar nu azi.
Poate intr-o zi vom gasi fericirea deplina, pe care o meritam pur si simplu, genetic. Si vom avea familia si casa noastra, cariera si bani si vom face chestii de adulti. Vom plati taxe, vom face de mancare si ne vom plimba copiii prin parc. Poate. Nu stiu.
Dar nu azi. Azi inca sunt copil, ma simt datoare sa fiu in fata anilor multi in care nu voi mai fi mica si voi cersi sa am din nou 16 ani. Inca am 16 ani, pentru inca o saptamana am 16 ani.
Ironic, lunile astea, cand eram intrebata cati ani am, raspundeam cu convingere si mandrie: "17". Acum, acum as zice 16 fara sa stau pe ganduri, cat inca mai pot, cel putin.
Copilaresc. Si nu o sa ma simt vinovata, si nici nu o sa incerc sa ma schimb pentru tine. Poate tu nu mai ai nicio sansa, dar eu profit de ea din plin. Si e o seara frumoasa, si poate intr-o zi serile nu vor mai fi frumoase, sau poate intr-o zi serile vor fi superbe. Insa am convingerea ca imi voi face mereu timp sa ma holbez la luna, sau la cum se misca frunzele cand bate vantul, sau la flori si fluturi. Timp sa ascult, sa visez, sa vad lumea in versuri. Un minut, doua, cat imi va permite programul. O sa am mereu timp sa traiesc lucruri care ma fac fericita pentru ca nu stiu despre tine, dar eu merit din plin. Si nu stau sa-mi cada marul din pom. O sa merg frumos la piata si o sa-mi cumpar portocale.
Nu stiu ce inseamna cand luna seamana cu o banana si e inconjurata de ceata. Primul patrar, ultimul, habar n-am.
Libertatea de a fi a nimanui e felul meu preferat de libertate. Libertatea de a fi fericita, de a purta pantofi albi cand pe jos e ud. Libertatea de a avea mirosul tau fara sa te fi respirat posesiv, fara sa-mi trec degetele prin parul tau blond.
Poate ca intr-o zi toate astea vor fi povesti banale, puerile, copilarii de care vom rade amandoi la o cafea undeva pe o terasa careia nu ii vom retine numele, pentru ca locurile nu conteaza. Poate intr-o zi, habar nu o sa mai avem de zilele in care ne holbam la luna sau la frunze sau cum zboara praful de pe jos. Sau de cate ori vom vedea ceata pe cer ne vom aminti de banca aia inalta din spatele blocului. Poate intr-o zi. Dar nu azi.
Poate intr-o zi vom gasi fericirea deplina, pe care o meritam pur si simplu, genetic. Si vom avea familia si casa noastra, cariera si bani si vom face chestii de adulti. Vom plati taxe, vom face de mancare si ne vom plimba copiii prin parc. Poate. Nu stiu.
Dar nu azi. Azi inca sunt copil, ma simt datoare sa fiu in fata anilor multi in care nu voi mai fi mica si voi cersi sa am din nou 16 ani. Inca am 16 ani, pentru inca o saptamana am 16 ani.
Ironic, lunile astea, cand eram intrebata cati ani am, raspundeam cu convingere si mandrie: "17". Acum, acum as zice 16 fara sa stau pe ganduri, cat inca mai pot, cel putin.
Copilaresc. Si nu o sa ma simt vinovata, si nici nu o sa incerc sa ma schimb pentru tine. Poate tu nu mai ai nicio sansa, dar eu profit de ea din plin. Si e o seara frumoasa, si poate intr-o zi serile nu vor mai fi frumoase, sau poate intr-o zi serile vor fi superbe. Insa am convingerea ca imi voi face mereu timp sa ma holbez la luna, sau la cum se misca frunzele cand bate vantul, sau la flori si fluturi. Timp sa ascult, sa visez, sa vad lumea in versuri. Un minut, doua, cat imi va permite programul. O sa am mereu timp sa traiesc lucruri care ma fac fericita pentru ca nu stiu despre tine, dar eu merit din plin. Si nu stau sa-mi cada marul din pom. O sa merg frumos la piata si o sa-mi cumpar portocale.
sâmbătă, 11 mai 2013
My Sweet Prince
Dragul meu,
Tie niciodata nu ti-am spus nimic. Mereu am vorbit despre tine, uneori te-am ridicat in Slavi alteori te-am murdarit cu noroi. Pana la urma, asta iti e crucea. Ce sa faci, sa te certi cu Dumnezeu ca esti iubit de o fata care scrie? Eu as vrea sa scrie cineva despre mine. Ar fi multe de spus, si ar avea material pentru o viata intreaga. Ma intreb uneori, si tu te intrebi, cum reusesc sa fac primavara cu o floare? Te-ai saturat sa-mi deschizi blogul si sa gasesti scris despre tine, nu-i asa? Uneori te intrebi de unde am mai scos ultima postare, de unde stiu, de ce aberez, de ce, totusi, inca scriu despre tine?...
Dragul meu, esti insipid, intr-adevar. Esti transparent, te pierzi in multime, fuzionezi cu fundalul, esti una cu strazile, plopii aia din curtea liceului care-si scutura puful pe terenul de sport. Invizibil. Eu te vad dragule. Ma fascineaza fiecare reflex al tau, de a iti duce mana prin par, de a face ochii mari cand doresti o confirmare. Cum ti se ineaca vocea spre finalul frazei, ti-a mai zis cineva ca ai o voce sexy? Nu stiu cum vine asta, cu vocea sexy... stiu doar ca la creierul meu ajunge ceva mai mult decat o simpla informatie preluata de nervul auditiv.
Dragul meu, te-am mintit de atatea ori. Te-am mintit doar pentru ca nu vreau sa fiu ca tine. Nu vreau sa ma pierd in decor, daca trec pe strada vreau ca cineva sa imi simta parfumul, sa intoarca capul, cineva sa retina ca am ochi verzi. Vreau ca, intr-o zi, cineva sa scrie despre mine.
Nu ma invinovati, nu ma uri. Te-am facut special, cel putin, pentru o perioada de timp. Daca cineva citeste ce am scris despre tine, probabil o sa te considere unul dintre cele mai complicate personaje. Eu am complicat lucrurile, recunosc. Totul a fost atat de clar de la inceput...
Stii, te-am mintit. Nu te-am iubit. N-am cum sa iubesc pe cineva care nu vibreaza la fiecare atingere sau cand aude o melodie, cineva care nu lacrimeaza la filme, care nu se trezeste dimineata pentru ca au inflorit florile din parc, care nu isi deschide nasturii de la camasa sa respire vara mai bine. As fi vrut sa te iubesc pe tine. Cred ca meritai dragostea mea, nu mi-as fi irosit-o in zadar. Dar te complaci, te lasi inghitit, esti doar ca toti ceilalti. Fire de nisip in desert.
Dragul meu, daca ai fi asa cum te-am povestit eu pe tine, te-as iubi pana la soare si luna si stele si inapoi.
Dar tu nu crezi in basme. Si uite cum eu raman fara Fat-Frumos.
Dragul meu, dragul meu, dragul meu....
Tie niciodata nu ti-am spus nimic. Mereu am vorbit despre tine, uneori te-am ridicat in Slavi alteori te-am murdarit cu noroi. Pana la urma, asta iti e crucea. Ce sa faci, sa te certi cu Dumnezeu ca esti iubit de o fata care scrie? Eu as vrea sa scrie cineva despre mine. Ar fi multe de spus, si ar avea material pentru o viata intreaga. Ma intreb uneori, si tu te intrebi, cum reusesc sa fac primavara cu o floare? Te-ai saturat sa-mi deschizi blogul si sa gasesti scris despre tine, nu-i asa? Uneori te intrebi de unde am mai scos ultima postare, de unde stiu, de ce aberez, de ce, totusi, inca scriu despre tine?...
Dragul meu, esti insipid, intr-adevar. Esti transparent, te pierzi in multime, fuzionezi cu fundalul, esti una cu strazile, plopii aia din curtea liceului care-si scutura puful pe terenul de sport. Invizibil. Eu te vad dragule. Ma fascineaza fiecare reflex al tau, de a iti duce mana prin par, de a face ochii mari cand doresti o confirmare. Cum ti se ineaca vocea spre finalul frazei, ti-a mai zis cineva ca ai o voce sexy? Nu stiu cum vine asta, cu vocea sexy... stiu doar ca la creierul meu ajunge ceva mai mult decat o simpla informatie preluata de nervul auditiv.
Dragul meu, te-am mintit de atatea ori. Te-am mintit doar pentru ca nu vreau sa fiu ca tine. Nu vreau sa ma pierd in decor, daca trec pe strada vreau ca cineva sa imi simta parfumul, sa intoarca capul, cineva sa retina ca am ochi verzi. Vreau ca, intr-o zi, cineva sa scrie despre mine.
Nu ma invinovati, nu ma uri. Te-am facut special, cel putin, pentru o perioada de timp. Daca cineva citeste ce am scris despre tine, probabil o sa te considere unul dintre cele mai complicate personaje. Eu am complicat lucrurile, recunosc. Totul a fost atat de clar de la inceput...
Stii, te-am mintit. Nu te-am iubit. N-am cum sa iubesc pe cineva care nu vibreaza la fiecare atingere sau cand aude o melodie, cineva care nu lacrimeaza la filme, care nu se trezeste dimineata pentru ca au inflorit florile din parc, care nu isi deschide nasturii de la camasa sa respire vara mai bine. As fi vrut sa te iubesc pe tine. Cred ca meritai dragostea mea, nu mi-as fi irosit-o in zadar. Dar te complaci, te lasi inghitit, esti doar ca toti ceilalti. Fire de nisip in desert.
Dragul meu, daca ai fi asa cum te-am povestit eu pe tine, te-as iubi pana la soare si luna si stele si inapoi.
Dar tu nu crezi in basme. Si uite cum eu raman fara Fat-Frumos.
Dragul meu, dragul meu, dragul meu....
joi, 2 mai 2013
Fericiti
Cu totii ar trebui sa ne trezim dimineata cu un zambet cretin pe fata, ca si cum toata lumea ar fi a noastra.
Lumea e a noastra. Si, in fond, de ce nu am fi fericiti? Respiram, ne miscam, socializam, traim. Avem o casa si ceva de mancare, haine cacalau, bani in buzunar. Dar spre deosebire de restu lumii de care nu prea imi pasa daca e sau nu e fericita, de tine imi pasa. De noi. Noi ar trebui sa fim fericiti si sa ne simtim bine. Si, intradevar, e prea devreme sa ne pronuntam. Riscam sa folosim prea multe cuvinte fara sa spunem nimic, iar din ce gesticulezi tu pe banca eu nu inteleg mare lucru ca e tare bezna la mine in spatele blocului.
Nu stiu si nici nu preocupa in mod special sa caut definitii a ceea ce suntem noi. Suntem noi si suntem acum aici si e bine si asta conteaza. Esti aici acum, si asta conteaza. Suntem fericiti acum. Peste o saptamana nimic nu o sa mai fie la fel, si asta e frumusetea. Si daca am vrea sa ne plictisim, daca am tanji dupa rutina, ar fi in zadar. Ne despart peste 400 de km.
Mersi ca ai venit. Ca ne-am cunoscut. Ca n-ai plecat pur si simplu fara sa te mai uiti din cand in cand inapoi. Mersi pentru ceea ca ma faci sa simt, pentru felul in care ma faci sa simt, pentru ca, pur si simplu, esti capabil sa ma faci sa simt. Emotii. Chestii. Habar n-am.
Cheers, C. Pentru noi. Noi separat, noi impreuna, noi. Sa fim fericiti. Si cu buzunarele pline. De vise pe cale sa devina realitate, nu de bani. Fuck chestii materiale. Iubesc iubirea, nu persoana. Sentimentul in sine. Iubesc ca sunt mai bogata cu un om, cu o experienta, cu un sarut, decat cu nu stiu cati bani in cont. Iubesc ceea ce traiesc, cu tine, fara tine. Putea la fel de bine sa fie altul, oricine. Dar imi creste putin pieptul cand ma gandesc ca esti tu. Dintre toti, tu. Fericita. Fericit. Fericiti.
Lumea e a noastra. Si, in fond, de ce nu am fi fericiti? Respiram, ne miscam, socializam, traim. Avem o casa si ceva de mancare, haine cacalau, bani in buzunar. Dar spre deosebire de restu lumii de care nu prea imi pasa daca e sau nu e fericita, de tine imi pasa. De noi. Noi ar trebui sa fim fericiti si sa ne simtim bine. Si, intradevar, e prea devreme sa ne pronuntam. Riscam sa folosim prea multe cuvinte fara sa spunem nimic, iar din ce gesticulezi tu pe banca eu nu inteleg mare lucru ca e tare bezna la mine in spatele blocului.
Nu stiu si nici nu preocupa in mod special sa caut definitii a ceea ce suntem noi. Suntem noi si suntem acum aici si e bine si asta conteaza. Esti aici acum, si asta conteaza. Suntem fericiti acum. Peste o saptamana nimic nu o sa mai fie la fel, si asta e frumusetea. Si daca am vrea sa ne plictisim, daca am tanji dupa rutina, ar fi in zadar. Ne despart peste 400 de km.
Mersi ca ai venit. Ca ne-am cunoscut. Ca n-ai plecat pur si simplu fara sa te mai uiti din cand in cand inapoi. Mersi pentru ceea ca ma faci sa simt, pentru felul in care ma faci sa simt, pentru ca, pur si simplu, esti capabil sa ma faci sa simt. Emotii. Chestii. Habar n-am.
Cheers, C. Pentru noi. Noi separat, noi impreuna, noi. Sa fim fericiti. Si cu buzunarele pline. De vise pe cale sa devina realitate, nu de bani. Fuck chestii materiale. Iubesc iubirea, nu persoana. Sentimentul in sine. Iubesc ca sunt mai bogata cu un om, cu o experienta, cu un sarut, decat cu nu stiu cati bani in cont. Iubesc ceea ce traiesc, cu tine, fara tine. Putea la fel de bine sa fie altul, oricine. Dar imi creste putin pieptul cand ma gandesc ca esti tu. Dintre toti, tu. Fericita. Fericit. Fericiti.
miercuri, 1 mai 2013
Fericit
Sper.
Macar o secunda.
Luna mai e cea mai frumoasa. Da, pentru ca e ziua mea, fireste.
Luna mai inseamna ploi suparate si totusi adorabile, care potenteaza visarea. Tezele, florile. Fuste scurte, maieuri lungi. Sa te plimbi seara pe faleza fara sa iti fie frig, ziua mea, fireste.
Te-am vazut zambind. Aparent, fericit, dar eu stiu ce era in sufletul tau. Sau cred ca stiu, sau DA, vreau sa stiu, sau incerc sa aflu. Sau inteleg. Si, totusi, contrar talentului meu de a speria oamenii din jur cu lucrurile pe care le spun tu, tu, tu pareai fericit.
Esti o experienta. O experienta care se repeta la intervale nedefinite de timp, o experienta din care continui sa invat. Ne-am promis unul altuia ca nu o sa renuntam, ne-am promis noua, privindu-ne in oglinda, ca oricat de grele ar deveni lucruile pe parcurs, atat timp cat sunt mandatorii, atat timp cat nu ne afecteaza, nu o sa iesim din hora. O sa jucam pana la capat, o sa ne luptam cu valurile sau furtunile. Si o sa traim, nu o sa ne aruncam de pe bloc. O sa invatam din fiecare poveste de dragoste, o sa o traim pana se va consuma si la final vom zambi pentru cat de norocosi am fost sa intalnim acei oameni, minunati la momentul in care aveam mainile lipite cu super-glue.
Eu am timp sa ma razgandesc, dar nu o sa o fac. Aleg sa ma tin cu dintii de lucrurile care imi fac bine mie, si sa traiesc, pentru ca peste 3 saptamani fac 17 ani si astept varsta asta de cand l-am vazut pe el si el avea atunci 17 ani. Un el irelevant acum, relevant atunci.
Lucrurile sunt mai usoare si mai frumoase cu tine de mana, cred. Dar lucrurile complicate si care la un prim contact superficial par respingatoare se dovedesc fascinante. Tocmai de-aia sunt fascinante, ptr ca nu sunt cuburi. Sunt doar bolovani colturosi.
Nu ma simt blocata sau inghitita. Doar libera. Fericita. Fericit. Cu chef de viata. De tot ce inseamna ea.
Am crescut mult, dar nu ne-am schimbat atat de mult. Te-am mintit, ai ramas la fe lde frumos cum te stiam. Cum sper sa ramai mereu. La fel.
P.S. Ceva ce ne leaga de ziua in care am fost la stadion. Si eu aveam tricoul cu Metallica. Si mi-ai dat niste flori urate. Si ne-am intins pe pietrele alea, si dupaia m-ai luat in brate. Si eu coborasem cu sacul de gunoi. Si am zis ca plec acasa, si m-ai convins, tu stii cum, sa raman. Si dupaia mi s-a stins calculatorul. Si mi-ai dat mesaj: "Pamantul catre Danuta! Maine la 8." Si cam atat. Sa nu renunti. Sa fii fericit, cum erai azi, cu mine.
Macar o secunda.
Luna mai e cea mai frumoasa. Da, pentru ca e ziua mea, fireste.
Luna mai inseamna ploi suparate si totusi adorabile, care potenteaza visarea. Tezele, florile. Fuste scurte, maieuri lungi. Sa te plimbi seara pe faleza fara sa iti fie frig, ziua mea, fireste.
Te-am vazut zambind. Aparent, fericit, dar eu stiu ce era in sufletul tau. Sau cred ca stiu, sau DA, vreau sa stiu, sau incerc sa aflu. Sau inteleg. Si, totusi, contrar talentului meu de a speria oamenii din jur cu lucrurile pe care le spun tu, tu, tu pareai fericit.
Esti o experienta. O experienta care se repeta la intervale nedefinite de timp, o experienta din care continui sa invat. Ne-am promis unul altuia ca nu o sa renuntam, ne-am promis noua, privindu-ne in oglinda, ca oricat de grele ar deveni lucruile pe parcurs, atat timp cat sunt mandatorii, atat timp cat nu ne afecteaza, nu o sa iesim din hora. O sa jucam pana la capat, o sa ne luptam cu valurile sau furtunile. Si o sa traim, nu o sa ne aruncam de pe bloc. O sa invatam din fiecare poveste de dragoste, o sa o traim pana se va consuma si la final vom zambi pentru cat de norocosi am fost sa intalnim acei oameni, minunati la momentul in care aveam mainile lipite cu super-glue.
Eu am timp sa ma razgandesc, dar nu o sa o fac. Aleg sa ma tin cu dintii de lucrurile care imi fac bine mie, si sa traiesc, pentru ca peste 3 saptamani fac 17 ani si astept varsta asta de cand l-am vazut pe el si el avea atunci 17 ani. Un el irelevant acum, relevant atunci.
Lucrurile sunt mai usoare si mai frumoase cu tine de mana, cred. Dar lucrurile complicate si care la un prim contact superficial par respingatoare se dovedesc fascinante. Tocmai de-aia sunt fascinante, ptr ca nu sunt cuburi. Sunt doar bolovani colturosi.
Nu ma simt blocata sau inghitita. Doar libera. Fericita. Fericit. Cu chef de viata. De tot ce inseamna ea.
Am crescut mult, dar nu ne-am schimbat atat de mult. Te-am mintit, ai ramas la fe lde frumos cum te stiam. Cum sper sa ramai mereu. La fel.
P.S. Ceva ce ne leaga de ziua in care am fost la stadion. Si eu aveam tricoul cu Metallica. Si mi-ai dat niste flori urate. Si ne-am intins pe pietrele alea, si dupaia m-ai luat in brate. Si eu coborasem cu sacul de gunoi. Si am zis ca plec acasa, si m-ai convins, tu stii cum, sa raman. Si dupaia mi s-a stins calculatorul. Si mi-ai dat mesaj: "Pamantul catre Danuta! Maine la 8." Si cam atat. Sa nu renunti. Sa fii fericit, cum erai azi, cu mine.
sâmbătă, 27 aprilie 2013
Fericita
Am incetat sa mai cersesc fericirea, si a venit singura la mine, mi-a batut la usa si am lasat-o sa intre.
Apoi am inchis repede usa in urma ei, sa fiu sigura ca nu pleaca. Dar am ramas blocata in prag, caci deschisesem o poarta spre ceea ce voiam sa cred ca a fost doar un vis dintr-o noapte ploioasa de inceput de toamna. Septembrie... .
Ea: Ea nu o sa aiba ochii verzi si parul lung. Nu o sa te sarute pe umar. Nu o sa fie mica si frumoasa, nu atat de frumoasa. Ea nu o sa se schimbe mai rau ca vremea, nu o sa-i treaca supararile cum trec ploile de vara. Nu o sa fie sarata ca marea, dulce ca mierea din lapte. Nu o sa te iubeasca cum te-am iubit eu, iubirea ei nu o sa te doara, nu o sa te consume, nu o sa te tina treaz noaptea. Cu ea va fi usor, nu atat de greu incat sa te intrebi daca chiar merita sa suferi atat pentru cateva clipe in care e doar a ta, nu a lumii.
Poate am fost intuneric, dar cautam cu disperare lumina si in acelasi timp te faceam si pe tine sa stralucesti. Poate o sa fiti fericiti, dar, dragule, nu e eu. Si daca nu e eu, e degeaba.Cu mine ai fi putut avea si luna si soarele. Multumeste-te cu o bucata de stea.
El: M-as intoarce la tine daca as stii ca esti macar cu un fir de nisip mai mult decat te stiam eu, mai buna. Dar tu.. tu in cauti pe Fat- Frumos. E Fat-Frumos la fel de calm ca mine? E el numai lumina, asa cum mi-ai spus tu mie ca sunt? Si atunci.. spune-mi... ce am pierdut eu si unde ai castigat tu? Poate esti tu soarele, dar soarele nu se vede in lumina. Cu mine ai fi putut avea totul pentru totdeauna. Multumeste-te cu nimicul. Si nu... nu nimicul. Nimicul e cand esti simplu si totul in jur e simplu. Tu complici orice celula, o multiplici la infinit si faci dintr-o caisa 3 borcane de gem. Tu incurci toate firele de ata din lume doar pentru a face totul suficient de interesant incat sa arunci o privire in jur. Si cand te-ai plictisit, cand ai gasit raspunsuri intrebarilor, te ridici de pe banca si dispari in fuga dupa blocuri, printre oameni... dar parfumul tau ramane mereu in urma, dureros de frumos miroase aerul care te-a atins mai mult decat m-ai lasat pe mine sa o fac.
Te-as fi putut iubi... eram gata, gata sa te iubesc. Eram in genunchi in fata ta si nu incercam macar sa ma ridic pentru ca m-ai fi parasit fara niciun fel de regret. N-am vrut sa lupt pentru ca imi era atat de frica de ceea ce mi-ai putea face, de cat de tar m-ai putea rani, incat am preferat sa stau cu capul in jos, asteptand sa intelegi ca sunt al tau, sa intelegi ca nu e cazul sa dai cu piciorul fericirii. Sa dai cu piciorul luminii... in favoarea cui? Nu aveai nicio alternativa. Nu ai.
Ceva mai bun ca mine cu siguranta o sa gasesti. Ceva mai bun pentru tine.. niciodata. Ai reusit sa darami toate zidurile, felicitari. Nu asta ti-ai dorit? Acum, stai singura printre ruine. Regina unui regat in care si caramizile se apleaca umile. Regina nimicului. Tu vrei lumea. Iti era frica de iubire, ca si cum iubirea te-ar fi legat de maini si te-ar fi inchis in temnite. Cu mine ai fi putut avea si libertatea infinita, si dragostea si caldura. As fi facut orice, numai sa te stiu a mea. Doar a mea. Pentru totdeauna a mea.
Ea: N-am fost niciodata a ta, a nimanui. Am apartinut nimicului intotdeauna. Daca iubirea ta nu doare, atunci lipsa ta cu siguranta o va face. Asa voi reusi si eu sa simt ceva. Lasa-ma sa plang dupa tine, te rog. E singurul fel in care m-as putea privi in oglinda: stiind ca am supravietuit iubirii, voi da piept cu tot raul si toata ura si tot ceea ce pe oamenii slabi i-ar darama, ucide, sau m-ai rau: i-ar lasa indiferenti.
Lasa-ma sa te pierd, si nu te mai intoarce la mine niciodata. Ba nu... candva, pentru un minut. Ca sa nu uitam niciunul din noi ca iubirea a avut numele nostru si cea mai frumoasa poveste ar fi putut sa fie a noastra. Dar ar fi fost o fericire perfecta, si nimic pe lumea asta nu e. Esti apa, esti sarea.
El: Esti focul. Arzi daca ma apropii de tine, arzi si cand sunt departe, si cand e cald sau frig. Eu nu te pot stinge, nimeni nu poate.
Aveam lacrimi pe obraji cand filmul din capul meu ajunsese la final. Aveam lacrimi pe maini, pe gulerul camasii. Stiu ca acolo unde e, si el mai fuge din cand in cand inapoi. Inapoi la mine. Am fost a lui, chiar daca niciodata nu l-am lasat sa afle asta. Am fost a lui, am fost supusa si cuminte atat pe cat am putut eu atunci. Acum, nu m-as mai lasa aproape calcata in picioare de iubire. Atunci... atunci faceam compromisuri pentru o secunda de fericire perfecta cu el.
L-am iubit din varful firelor de par pana la unghiile de la picioare. I-am iubit bataile inimii, parul de pe maini, degetele strambe, buzele moi, tricoul albastru si cureaua in care ma zgariam deseori. Mersul, zambetul, vocea parca inecata de plans. Vocea dimineata, seara, cand era obosit sau bolnav. L-am iubit cum se iubeste, cum cred ca se iubeste. Asa. Simplu? Niciodata. Niciodata intre noi nimic nu a fost simplu.
Cand va fi din nou al meu, nu il voi mai lasa sa plece. Pentru ca nu as supravietui de doua ori durerii.
Te-am iubit, baiatule care nu imi semeni deloc. Te-am iubit, Clopotel.
Lacrimile mi se uscasera pe obraji, am inchis cu grija usa si am alergat in bratele fericirii. O fericire incompleta, totusi, fara el. Dar fericirea mea.
Apoi am inchis repede usa in urma ei, sa fiu sigura ca nu pleaca. Dar am ramas blocata in prag, caci deschisesem o poarta spre ceea ce voiam sa cred ca a fost doar un vis dintr-o noapte ploioasa de inceput de toamna. Septembrie... .
Ea: Ea nu o sa aiba ochii verzi si parul lung. Nu o sa te sarute pe umar. Nu o sa fie mica si frumoasa, nu atat de frumoasa. Ea nu o sa se schimbe mai rau ca vremea, nu o sa-i treaca supararile cum trec ploile de vara. Nu o sa fie sarata ca marea, dulce ca mierea din lapte. Nu o sa te iubeasca cum te-am iubit eu, iubirea ei nu o sa te doara, nu o sa te consume, nu o sa te tina treaz noaptea. Cu ea va fi usor, nu atat de greu incat sa te intrebi daca chiar merita sa suferi atat pentru cateva clipe in care e doar a ta, nu a lumii.
Poate am fost intuneric, dar cautam cu disperare lumina si in acelasi timp te faceam si pe tine sa stralucesti. Poate o sa fiti fericiti, dar, dragule, nu e eu. Si daca nu e eu, e degeaba.Cu mine ai fi putut avea si luna si soarele. Multumeste-te cu o bucata de stea.
El: M-as intoarce la tine daca as stii ca esti macar cu un fir de nisip mai mult decat te stiam eu, mai buna. Dar tu.. tu in cauti pe Fat- Frumos. E Fat-Frumos la fel de calm ca mine? E el numai lumina, asa cum mi-ai spus tu mie ca sunt? Si atunci.. spune-mi... ce am pierdut eu si unde ai castigat tu? Poate esti tu soarele, dar soarele nu se vede in lumina. Cu mine ai fi putut avea totul pentru totdeauna. Multumeste-te cu nimicul. Si nu... nu nimicul. Nimicul e cand esti simplu si totul in jur e simplu. Tu complici orice celula, o multiplici la infinit si faci dintr-o caisa 3 borcane de gem. Tu incurci toate firele de ata din lume doar pentru a face totul suficient de interesant incat sa arunci o privire in jur. Si cand te-ai plictisit, cand ai gasit raspunsuri intrebarilor, te ridici de pe banca si dispari in fuga dupa blocuri, printre oameni... dar parfumul tau ramane mereu in urma, dureros de frumos miroase aerul care te-a atins mai mult decat m-ai lasat pe mine sa o fac.
Te-as fi putut iubi... eram gata, gata sa te iubesc. Eram in genunchi in fata ta si nu incercam macar sa ma ridic pentru ca m-ai fi parasit fara niciun fel de regret. N-am vrut sa lupt pentru ca imi era atat de frica de ceea ce mi-ai putea face, de cat de tar m-ai putea rani, incat am preferat sa stau cu capul in jos, asteptand sa intelegi ca sunt al tau, sa intelegi ca nu e cazul sa dai cu piciorul fericirii. Sa dai cu piciorul luminii... in favoarea cui? Nu aveai nicio alternativa. Nu ai.
Ceva mai bun ca mine cu siguranta o sa gasesti. Ceva mai bun pentru tine.. niciodata. Ai reusit sa darami toate zidurile, felicitari. Nu asta ti-ai dorit? Acum, stai singura printre ruine. Regina unui regat in care si caramizile se apleaca umile. Regina nimicului. Tu vrei lumea. Iti era frica de iubire, ca si cum iubirea te-ar fi legat de maini si te-ar fi inchis in temnite. Cu mine ai fi putut avea si libertatea infinita, si dragostea si caldura. As fi facut orice, numai sa te stiu a mea. Doar a mea. Pentru totdeauna a mea.
Ea: N-am fost niciodata a ta, a nimanui. Am apartinut nimicului intotdeauna. Daca iubirea ta nu doare, atunci lipsa ta cu siguranta o va face. Asa voi reusi si eu sa simt ceva. Lasa-ma sa plang dupa tine, te rog. E singurul fel in care m-as putea privi in oglinda: stiind ca am supravietuit iubirii, voi da piept cu tot raul si toata ura si tot ceea ce pe oamenii slabi i-ar darama, ucide, sau m-ai rau: i-ar lasa indiferenti.
Lasa-ma sa te pierd, si nu te mai intoarce la mine niciodata. Ba nu... candva, pentru un minut. Ca sa nu uitam niciunul din noi ca iubirea a avut numele nostru si cea mai frumoasa poveste ar fi putut sa fie a noastra. Dar ar fi fost o fericire perfecta, si nimic pe lumea asta nu e. Esti apa, esti sarea.
El: Esti focul. Arzi daca ma apropii de tine, arzi si cand sunt departe, si cand e cald sau frig. Eu nu te pot stinge, nimeni nu poate.
Aveam lacrimi pe obraji cand filmul din capul meu ajunsese la final. Aveam lacrimi pe maini, pe gulerul camasii. Stiu ca acolo unde e, si el mai fuge din cand in cand inapoi. Inapoi la mine. Am fost a lui, chiar daca niciodata nu l-am lasat sa afle asta. Am fost a lui, am fost supusa si cuminte atat pe cat am putut eu atunci. Acum, nu m-as mai lasa aproape calcata in picioare de iubire. Atunci... atunci faceam compromisuri pentru o secunda de fericire perfecta cu el.
L-am iubit din varful firelor de par pana la unghiile de la picioare. I-am iubit bataile inimii, parul de pe maini, degetele strambe, buzele moi, tricoul albastru si cureaua in care ma zgariam deseori. Mersul, zambetul, vocea parca inecata de plans. Vocea dimineata, seara, cand era obosit sau bolnav. L-am iubit cum se iubeste, cum cred ca se iubeste. Asa. Simplu? Niciodata. Niciodata intre noi nimic nu a fost simplu.
Cand va fi din nou al meu, nu il voi mai lasa sa plece. Pentru ca nu as supravietui de doua ori durerii.
Te-am iubit, baiatule care nu imi semeni deloc. Te-am iubit, Clopotel.
Lacrimile mi se uscasera pe obraji, am inchis cu grija usa si am alergat in bratele fericirii. O fericire incompleta, totusi, fara el. Dar fericirea mea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)