Mda, se presupunea ca o sa luam pranzul impreuna, si masa de pranz, si cina. Si gustarile.
Of, dragule, of.
Stii, dimineata aia de iarna in care m-ai trezit din somn cu 9 apeluri insistente, de s-ar fi ridicat si mortii? Stii toate tampeniile pe care m-ai facut sa le fac, si senzatiile alea ciudate, si felul in care ma priveai, ca si cum, Dumnezeule, as fi fost cel mai frumos si fascinant om din lume. Si dupa ai plecat.
Bai, nu stiu ce e cu paragrafu de sus. Habar n-am.
S-a mai dus un an, cel mai fain de pana acum, cred. Desi ma simt complet inutila si ca si cum nu as fi realizat nimic, ma gandesc ca sunt ratati mai mari ca mine in lume. Si cand zic asta, ma refer la tipele cu botul rosu/ cyclam, cu posetute si care sunt mereu scoase din cutie. Pentru ca au timp. Eu n-am. Eu.. habar n-am.
Am ajuns la jumatatea liceului si n-am nici cea mai vaga idee ce o sa fac cu viata mea.
In schimb, e un singur lucru pe care stiu ca il vreau. M-am hotarat sa il vreau, sa pun mana pe el, si sa nu ii mai dau drumu. Sa musc din el ca dintr-o capsuna dinaia coapta. Si nu dau voie niciunei pietricele sa imi stea in drum, o sa le matur pe toate din calea mea.
Imi promit chestia asta. E vara mea, nu o dau eu in bara. Nu pierd eu tocmai acum, nu-mi intra mie pietricele in pantofi. O sa merg desculta daca e cazul, nici ca-mi pasa ca ma zgarii pe drum. Poate ca ar fi trebuit sa renunt de mult, poate ca simplul fapt ca trebuie sa lupt in continuare inseamna ca nu mai e absolut nicio sansa. Dar pana nu ma consum, pana nu seaca dorinta asta de a obtine acel ceva, pana nu cad la pamant cu rasuflarea taiata, pana in clipa aia, nu renunt. Nu pot sa fiu unul din oamenii aia care renunta cu o secunda sau cu un an inainte de a reusi. Treapta aia de sus, ultima, varful piramidei, o sa ajung acolo.
E singurul lucru de care sunt sigura acum, sigura cum stiu cum ma cheama, ce culoare au ochii mei, ce culoare au ochii lui. Ii stiu mirosul si fiecare centimetru de piele. Si nu renunt.
He's my baby now, ha.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu