Bine.

M-am grabit sa plec cand i-am vazut privirea indragostita, ochii de caprioara ranita, gata gata sa imi cada la picioare si sa imi marturiseasca cu viteza luminii toata dragostea. Am luat-o la fuga pe hol cu camasa descheiata , dar m-a prins din urma.

-Stai!
-De ce?
-Nu stiu..pur si simplu.. doar stai. Macar de data asta nu fugi.
-De ce?

Pe fata i s-a citit oboseala de a da explicatii din nou si din nou, sila, ca atunci cand ii zici unui copil mic ca nu e voie sa se joace cu chibriturile si la un moment dat epuizezi toate motivele si explicatiile.

-Nu pot sa ma gandesc la niciun motiv acum, niciun motiv pentru care sa te las sa fugi, niciun motiv pentru care nu ai fi buna pentru mine, niciun motiv pentru care ai pleca sau m-ai rani.
-Dar o voi face, C. O voi face, cu siguranta, la un moment dat. Pentru ca asta fac mereu. O sa simt ca ma schimbi, ca langa tine devin normala, ca si cum mi-as gasi pacea si linistea, echilibrul.  Ca in balansoar. Nu o sa imi placa de mine cand sunt cu tine, pentru ca, cel mai probabil, ma voi pierde in decor. Vom deveni un cuplu banal care se plimba seara pe strada, mamanca intr-un loc mediocru aceeasi mancare, se saruta mecanic pe banci. O sa urasc asta, o sa ma urasc pe mine ca m-am schimbat, pe tine ca te-am lasat sa ma schimbi, ca ai reusit sa ma schimbi. O sa iti sparg in cap toate oalele cum ca acum nu sunt decat ca toate femeile alea banale de pe strada, cu haine cenusii. O sa ma simt imbracata in uniforma, ca in scoala generala. Inchisa, legata de tine, ca si cum intre noi ar fi ceva serios.
-Vorbesti ca si cum lucrurile astea le-ai mai fi trait o data.
-Da, si mi-a luat un an sa-mi revin. Un an sa imi dau seama ca daca as fi ramas pe loc nu as fi invatat nimic de la el, nu mai avea ce sa ma invete. O sa stau cat timp vei fi interesant, o sa te ranesc, o sa te lipesc de un zid si o sa arunc cu pietre in tine doar pentru ca asa fac eu.
-Bine.
-....
-Bine. Sa te vad. Sa te vad cum oare te-as putea schimba, cum oare cineva ca tine s-ar putea pierde macar pentru o fractiune de secunda in decor. Sa vad cum de voi fi eu cel ranit, insangerat, ingenunchiat. Sa te vad. Dar stii ce o sa vad? O lupta constanta. Pana vom obosi amandoi. Vom fi pe rand la pamant, gata sa renuntam, dar niciunul dintre noi nu va renunta. Nu intelegi?... Eu nu sunt el. El a renuntat pentru ca ii era frica, pentru ca era obosit, pentru ca deja iti oferise tot ce avea el de oferit. Eu o sa te dau cu capul de toti peretii si o sa iti las niste rani atat de adanci incat dupa un an abia vor incepe sa se cicatrizeze.
-Bine. Sa te vad.
-Bine.
-Stii ca, nu va tine la infinit, nu?
-Stiu. Si sincer, draga mea, nici ca-mi pasa.