B:"Dar tu il iubesti, D.."
D(razand):"Nu, nu il iubesc."
B:"Eu n-as fi venit pana aici pentru el, si nu m-as fi bucurat cat te-ai bucurat tu."
D:"Asta nu inseamna ca il iubesc. E doar o chestie pe care o fac prietenii intre ei. Atat."
B:"Tu il iubesti..."
Poate. Habar n-am. Nu am iubit niciodata si nu stiu cum se simte. Stiu doar ca am 17 ani acum si nu o sa o mai dau deloc in bara. Eu sunt aici. Eu nu plec nicaieri, eu raman pe loc. Eu poate iubesc sau poate nu sau poate chiar nu conteaza. Nu toate lucrurile se spun. Poate cel mai bine e, pentru prima oara, sa tac.
E doar povestea mea scrisa cu praf de stele undeva pe un colt de cer, unde nimeni nu ajunge sa o citeasca. E o poveste complicata, lunga, si fascinanta, deloc trista...
Afara e soare sau ploua cu soare si de maine e vara. De maine, de azi, de acum, fac lucrurile asa cum cred eu ca e bine, fara scenarii, fara asteptari neintemeiate, fara sa ma rog sa mi se intample si mie aia. Am 17 ani si se simte diferenta pentru ca asa vreau eu.
Mi-au iesit binisor lucrurile anul asta, cu mici exceptii. Insa, privind peste umar, nu am deloc regrete, doar experiente din care am invatat ceva si, fireste, amintiri. Nu o sa imi irosesc anii de liceu in casa in lacrimi asa cum aleg multe fete sa faca, pur si simplu nu merita, plansul meu nu incalzeste pe nimeni.
Poate iubesc, habar nu am. Si daca iubesc, nu-mi pare rau. O sa fac lucrurile bine si poate, candva, cand va fi ordine si liniste nu voi mai fi atat de dezorganizata, poate, candva, voi fi si eu iubita. Pana atunci, pana atunci, nu stiu. Poate, nu stiu.
Am 17 ani. Infinit. De 1000 de ori infinit. Clipa aia in care alergam pe strada si ploua ingrozitor si se intunecase cerul si era furtuna, clipa aia.. atunci.. pot sa jur... era infinita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu