Te-am auzit vorbind despre mine. Ti-am auzit vocea pronuntandu-mi numele si apoi toate cuvintele zburand de pe buzele tale, prin aerul rece, pana la mine. Eram acolo, dupa coltul blocului. Ploua si voiam sa intru in casa scarii. Erai acolo si am ramas paralizata in ploaie, ca si cum un camp electric mi-ar fi anesteziat fiecare miscare. Era, de fapt, vocea ta.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
luni, 14 octombrie 2013
vineri, 11 octombrie 2013
Suma
As vrea ca, de cate ori ma gandesc la lucruri ce-au fost sa vad o infinita linie punctata: ceva frumos, apoi nimic, apoi iar ceva frumos. Sa lipseasca tot ce mi-a futut sistemul de-a lungul anilor.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
joi, 3 octombrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)