Te-am auzit

Te-am auzit vorbind despre mine. Ti-am auzit vocea pronuntandu-mi numele si apoi toate cuvintele zburand de pe buzele tale, prin aerul rece, pana la mine. Eram acolo, dupa coltul blocului. Ploua si voiam sa intru in casa scarii. Erai acolo si am ramas paralizata in ploaie, ca si cum un camp electric mi-ar fi anesteziat fiecare miscare. Era, de fapt, vocea ta.

Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.

Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.

Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..

Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.

Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.

Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.


Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.


Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.


Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...


Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.

Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...

Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.