I must be a mermaid

Oh, darling. I must be a mermaid. You know why? Because I have no fear of dephts.

I have no fear of falling, of crashing into rocks, of being bitten by poisonous animals.. or humans. No fear of suffocating or being burnt by the sun while I am lying on the stones.

But there is one depht I am afraid of. The depht of your green green green eyes...

Oh, darling. I must be a mermaid. You know why? Because I am afraid of shallow things.

I am afraid of a shallow living. Of shallow compliments, relationships, decisions, people. I am scared as fuck of superficial hair look, make-up, clothes. I run from the front of people who decide to just survive, people who ignore living and making the best from every raindrop, every flower petal and every broken glass.

I love the shards, the blood, the pain that comes with it. I am desperate of feeling everything that this life can offer me, drinking what it leaks, swallowing what it throws at me.

But there is one superficial thing I'd do. I'd love you. Every morning and every evening, till my eyes won't open up and my skin will remain clod with all the fire of the sun on me.

I must be a mermaid, darling. I hate heights. But I love being high. And I crave being high with you. And I simply crave you.

But you are afraid of dephts.

2013

Am intarziat cu postul, e deja 2014. Dar nu puteam sa las lucrurile sa se intample pur si simplu, am nevoie de o incheiere pentru ceea ce s-a incheiat deja.E al treilea an in care fac bilantul si nimanui nu ii pasa de introducerea asta facuta fireste din obligatie.Cu ce raman din 2013?

Am facut anu asta la lucruri.. Slava Domnului.

O sa incep cu cel mai epic, si anume cand ne-am suit pe bloc, sa vedem apusul. :)) Toate week-end-urile in care veneam la mare sa stau cu tine, cand am mers pe jos pana la balada :O, cand uitam mereu care e scara, prima cafea, prima oara cand am jucat bowling, prima pizza si primele gogosi facute de mine, buchetul de trandafiri, ciocolata, macarons, cartile, filmele vazute cu tine, cand mi-ai facut clatite, 15 august, cand ti-ai luat servetele umede sa te stergi pe maini ca jucasei baschet cu baietii, cum erai mereu la mine la scara in secunda 2 dupa ce te sunam, prima bere cu baietii, toate zilele de plaja, sarutul epic din apa, cel mai frumos de pana acum, "Cine are 17 ani sa faca galagieee", cand ne-a prins ploaia pe plaja, artificiile de la miezul noptii si mainile tale strangandu-ma la piept pentru ultima oara, ultimul nostru sarut, Polonia <3, plimbarile noastre interminabile, majoratele, faptul ca am fost domnisoara de onoare, vizita la Auschwitz, muulta biologie, da asta e un fel de mai mult decat evident. 

Ce uit?

Pe el l-am uitat de mult, asadar de lasat in urma e doar singura dezamagire si nu prea mare, pentru ca m-a ajutat sa realizez ca oamenii intra si ies din viata ta pentru ca sunt si ei intr-o continua evolutie independenta de tine si nu o sa va fiti necesari unii  altora la infinit. Retrospectiv, in fiecare an pe langa prezentele constante din viata mea sunt si cei care vin si apoi pleaca, dar isi lasa semnaturi frumoase in paginile mele si lor le multumesc mai presus de orice, pentru ca ma cauta sau pentru ca ma gasesc sau pentru ca raman cat e nevoie si ma salveaza cand e nevoie.

Iar celor care au fost aici de la inceput le datorez mare procent din ce sunt azi si sa ramana in acelasi loc pentru ca evident ei sunt cei de care am nevoie, mai aproape sufletului meu.

Le multumesc oamenilor care au inspirat posturi de pe blog, care au hranit idei firave si m-au ajutat sa imi construiesc principii si idei singura, fara sa le preiau, care imi agreaza modul in care traiesc si lupt, independenta si ambitia si nestatornicia si ambiguitatea si bipolaritatea si mereu, mereu dorinta de schimbare si de a fugi din fata alegerilor.

Mai presus insa de ce scriu, e ceea ce simt, e ceea ce nu scriu si nici nu spun decat rareori, mai presus de orice sunt ei, bunicii.

Incep 2014 la fel  de dramatic si complicat cum sunt eu insami, dar nu mai caut usi prin care sa evadez si nu ma mai plang. Imi duc crucea in varf asa cu fiecare si-o duce si e usoara fata de a altora iar drumul e plin de bucurii. Nu am asteptari, nu fac neaparat schimbari. Nu am nevoie de o cifra schimbata cand aprind telefonul si ma uit la data ca sa stiu ca e momentul sa evoluez. Evoluez de cand ma stiu si nu ma opresc aici, continui.

Si nu mai am loc de lacrimi si de regrete, pentru ca in inima vreau sa fac loc intamplarilor frumoase de maine si nu trairilor care imi pareau ieri de neinlocuit. 

Orice isi are inlocuitor, iar cu cat trece apa mai multa pe sub pod, cu atat se slefuiesc mai tare pietrele.

La multi ani si nuuma bine!