Eu nu.
Nu stiu unde ne-am intalnit, cum, nu stiu cand ai inceput sa insemni ceva pentru mine, sa insemni atatea pentru mine. Nu stiu cand ne-am indragostit, cum ne-am indragostit si de ce. Nu-mi aduc aminte daca era lumina sau intuneric cand m-ai luat de mana prima oara, nu stiu nici primul nici ultimul nostru sarut. Poate pentru ca ultimul nu a fost inca.
Nu stiu sa zic secunda aia in care a inceput sa imi pese, de ce a inceput sa imi pese. Nu stiu sa zic ce ai, ce-mi faci. Ironic e ca de cate ori ma gandesc la tine, de cate ori incerc sa te vad, in capul meu sunt doar fragmente din tine, ori buzele, ori pielea, nasul, parul, mainile tale pe gatul meu, vocea ta, mirosul tau.
Umblam azi prin magazine, nu stiu exact ce cautam, dar la un moment dat m-am oprit in fata unei rochii oribile, dar nu o mai lasam din mana pentru ca stiu sigur ca si tu ai un tricou cu acelasi print. Am fugit mancand pamantul, ca si cum imbracand rochia m-as fi lasat eventual calcata in picioare, as fi capitulat, m-as fi declarat invinsa in fata ta.
Uneori am senzatia ca luptand e ca si cum as fi deja invinsa. Ca daca as avut cea mai mica sansa nu ar fi fost nevoie de atat de mult efort din partea mea. Dar Dumnezeule, nu pot sa stau cu mainile in san in timp ce lucrurile din jurul meu se intampla pur si simplu, ca si cum eu as fi doar decorul, iar spectatorii au venit la teatru pentru actori.
Si nu pot sa-mi explic. E ca si cum ai fi geografia pe care nu o inteleg si nu imi place.
Nu stiu secunda in care ne-am indragostit unul de altul, si nici secunda in care a incetat totul. Pentru ca stim amandoi ca intre noi nimic nu e nici pe departe macar aproape de sfarsit.
Tu sigur iti aduci aminte toate nimicurile. Mi-ai spus odata ca sunt unul din putinele lucruri bune care ti s-au intamplat, care te fac sa te intorci. Esti singurul lucru rau care mi s-a intamplat, si singurul rau de care nu pot sa ma ascund.
Iti mai aduci aminte... nu stiu. Chiar. Ce iti mai aduci aminte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu