N-am timp sa ma pierd. Sa renunt, sa o dau in bara. Au dat-o altii inaintea mea si pentru mine. S-au pierdut destui pe drum. S-au aruncat de pe pod sau bloc si au incheiat socotelile cu lumea. S-au inchis in ei, am uitat cum se traieste, cum se simte de fapt fiecare particica din viata prin care s-au invatat sa treaca pur si simplu, fara sa se uite in jur, fara sa se opreasca sa respire fiecare floare, sa le zambeasca si celorlalti.
E o mana de oameni care mereu ajung acolo, candva, cumva. Sunt unul din oamenii aia. Si sunt datoare sa nu o dau in bara in fata oamenilor care m-au tras din fata trenului de fiecare data cand era gata gata sa ma izbesc cu viteza luminii, de fiecare data cand eram gata gata sa ma pierd, sa dispar. Sa raman sub sine in loc sa ma sui in tren si sa ajung la destinatie.
Mai sunt si oamenii aia din tren care nu se uita niciodata pe geam, sau se uita pierduti, cu castile in urechi. Si mai sunt si oamenii care sorb fiecare peisaj. Nu pot sa las nimic sa treaca pe langa mine, totul trece PRIN mine. Si, oricat de exasperant este pentru cei din jur, indarjirea asta cu care ma tin strans cu unghiile de coaja copacului in varful caruia e lumina la care vreau sa ajung, de care vreau sa ma umplu, nu dau un cub de zahar chiar daca stiu ca ar inclina balanta in favoarea mea.
Mi-a fost groaznic de frica, recunosc. Am plans de frica, recunosc. Dar acum am curaj, acum m-am hotarat. N-am timp sa dorm. Sunt prea multe lucruri de facut. Prea multe stele de cules de pe cer ca sa imi permit sa ma opresc vreodata din drum. Mai am multe migdale de mancat. Dar si mult timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu