Am incetat sa mai cersesc fericirea, si a venit singura la mine, mi-a batut la usa si am lasat-o sa intre.
Apoi am inchis repede usa in urma ei, sa fiu sigura ca nu pleaca. Dar am ramas blocata in prag, caci deschisesem o poarta spre ceea ce voiam sa cred ca a fost doar un vis dintr-o noapte ploioasa de inceput de toamna. Septembrie... .
Ea: Ea nu o sa aiba ochii verzi si parul lung. Nu o sa te sarute pe umar. Nu o sa fie mica si frumoasa, nu atat de frumoasa. Ea nu o sa se schimbe mai rau ca vremea, nu o sa-i treaca supararile cum trec ploile de vara. Nu o sa fie sarata ca marea, dulce ca mierea din lapte. Nu o sa te iubeasca cum te-am iubit eu, iubirea ei nu o sa te doara, nu o sa te consume, nu o sa te tina treaz noaptea. Cu ea va fi usor, nu atat de greu incat sa te intrebi daca chiar merita sa suferi atat pentru cateva clipe in care e doar a ta, nu a lumii.
Poate am fost intuneric, dar cautam cu disperare lumina si in acelasi timp te faceam si pe tine sa stralucesti. Poate o sa fiti fericiti, dar, dragule, nu e eu. Si daca nu e eu, e degeaba.Cu mine ai fi putut avea si luna si soarele. Multumeste-te cu o bucata de stea.
El: M-as intoarce la tine daca as stii ca esti macar cu un fir de nisip mai mult decat te stiam eu, mai buna. Dar tu.. tu in cauti pe Fat- Frumos. E Fat-Frumos la fel de calm ca mine? E el numai lumina, asa cum mi-ai spus tu mie ca sunt? Si atunci.. spune-mi... ce am pierdut eu si unde ai castigat tu? Poate esti tu soarele, dar soarele nu se vede in lumina. Cu mine ai fi putut avea totul pentru totdeauna. Multumeste-te cu nimicul. Si nu... nu nimicul. Nimicul e cand esti simplu si totul in jur e simplu. Tu complici orice celula, o multiplici la infinit si faci dintr-o caisa 3 borcane de gem. Tu incurci toate firele de ata din lume doar pentru a face totul suficient de interesant incat sa arunci o privire in jur. Si cand te-ai plictisit, cand ai gasit raspunsuri intrebarilor, te ridici de pe banca si dispari in fuga dupa blocuri, printre oameni... dar parfumul tau ramane mereu in urma, dureros de frumos miroase aerul care te-a atins mai mult decat m-ai lasat pe mine sa o fac.
Te-as fi putut iubi... eram gata, gata sa te iubesc. Eram in genunchi in fata ta si nu incercam macar sa ma ridic pentru ca m-ai fi parasit fara niciun fel de regret. N-am vrut sa lupt pentru ca imi era atat de frica de ceea ce mi-ai putea face, de cat de tar m-ai putea rani, incat am preferat sa stau cu capul in jos, asteptand sa intelegi ca sunt al tau, sa intelegi ca nu e cazul sa dai cu piciorul fericirii. Sa dai cu piciorul luminii... in favoarea cui? Nu aveai nicio alternativa. Nu ai.
Ceva mai bun ca mine cu siguranta o sa gasesti. Ceva mai bun pentru tine.. niciodata. Ai reusit sa darami toate zidurile, felicitari. Nu asta ti-ai dorit? Acum, stai singura printre ruine. Regina unui regat in care si caramizile se apleaca umile. Regina nimicului. Tu vrei lumea. Iti era frica de iubire, ca si cum iubirea te-ar fi legat de maini si te-ar fi inchis in temnite. Cu mine ai fi putut avea si libertatea infinita, si dragostea si caldura. As fi facut orice, numai sa te stiu a mea. Doar a mea. Pentru totdeauna a mea.
Ea: N-am fost niciodata a ta, a nimanui. Am apartinut nimicului intotdeauna. Daca iubirea ta nu doare, atunci lipsa ta cu siguranta o va face. Asa voi reusi si eu sa simt ceva. Lasa-ma sa plang dupa tine, te rog. E singurul fel in care m-as putea privi in oglinda: stiind ca am supravietuit iubirii, voi da piept cu tot raul si toata ura si tot ceea ce pe oamenii slabi i-ar darama, ucide, sau m-ai rau: i-ar lasa indiferenti.
Lasa-ma sa te pierd, si nu te mai intoarce la mine niciodata. Ba nu... candva, pentru un minut. Ca sa nu uitam niciunul din noi ca iubirea a avut numele nostru si cea mai frumoasa poveste ar fi putut sa fie a noastra. Dar ar fi fost o fericire perfecta, si nimic pe lumea asta nu e. Esti apa, esti sarea.
El: Esti focul. Arzi daca ma apropii de tine, arzi si cand sunt departe, si cand e cald sau frig. Eu nu te pot stinge, nimeni nu poate.
Aveam lacrimi pe obraji cand filmul din capul meu ajunsese la final. Aveam lacrimi pe maini, pe gulerul camasii. Stiu ca acolo unde e, si el mai fuge din cand in cand inapoi. Inapoi la mine. Am fost a lui, chiar daca niciodata nu l-am lasat sa afle asta. Am fost a lui, am fost supusa si cuminte atat pe cat am putut eu atunci. Acum, nu m-as mai lasa aproape calcata in picioare de iubire. Atunci... atunci faceam compromisuri pentru o secunda de fericire perfecta cu el.
L-am iubit din varful firelor de par pana la unghiile de la picioare. I-am iubit bataile inimii, parul de pe maini, degetele strambe, buzele moi, tricoul albastru si cureaua in care ma zgariam deseori. Mersul, zambetul, vocea parca inecata de plans. Vocea dimineata, seara, cand era obosit sau bolnav. L-am iubit cum se iubeste, cum cred ca se iubeste. Asa. Simplu? Niciodata. Niciodata intre noi nimic nu a fost simplu.
Cand va fi din nou al meu, nu il voi mai lasa sa plece. Pentru ca nu as supravietui de doua ori durerii.
Te-am iubit, baiatule care nu imi semeni deloc. Te-am iubit, Clopotel.
Lacrimile mi se uscasera pe obraji, am inchis cu grija usa si am alergat in bratele fericirii. O fericire incompleta, totusi, fara el. Dar fericirea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu