Cheia

La inceputul anilor 2000 ai mei nu aveau timp sa imi lege snurul cu cheia la gat, si ieseam pe-afara cu ea in mana, pana i s-a facut mila unei vecine si mi-a innodat un siret alb.

Alergam ca orice copila de 5-6-7 ani prin nisip si ierburi si strangeam metalul ala in mana ca si cum de asta depindea viata mea. Nu am scapat-o niciodata pe jos, nu am lasat-o nicio secunda. Ma prindeam cu mainile de bara si tot tineam cheia in mana.

Si de aici incepe povestea.

Am fost in vizita la Bucuresti la Universitati si multumita lui Dumnezeu am reusit sa ajungem si la Medicina si sa-l gasim si pe baiatul asta caruia i s-a facut mila de noi, veniti din provincie, si a mai ramas sa ne plimbe pe-acolo.

Daca as incepe cu "din clipa in care am zarit facultatea bla bla bla" ce sens ar mai avea postarea, ar fi total previzibil si nu ar merita scris.

Doar ca m-am simtit mica. Mica in fata a ceva mare, ceva-ul din care imi doresc sa fac si eu parte candva. Senzatia ca ar trebui sa las capul in fata si sa ma spal bine de tot pe maini inainte sa intru acolo.

Apoi ne-am plimbat.

Dar de unde explozia?

In sala de anatomie ai dat la o parte o carpa si atunci am vazut. Era acolo, la cativa centimentrii de nasul meu, puteam sa simt mirosul de formol, sa vad fiecare detaliu. Si dupa ai luat-o cu mainile, fara manusi. Tineai intre degete o inima. Si chiar daca inima aia nu batea, si chiar daca nu erau mainile mele cele care o tineau, am simtit adrenalina tasnind prin vene cu viteza si s-a facut lumina. Si nu mai eram in sala de anatomie, si nu mai era nimeni in jur, si erau doar mainile tale tinand inima aia. Si mi-am dat seama unde vreau sa fiu si ce vreau sa fac. Pentru emotia aia, pentru ceea ce am simtit, pentru cat de frumos a fost sa vad si poate sa simt candva viata zbatandu-se intr-un ghemotoc rosu cat pumnul, pentru toate astea, si pentru alte motive.

Pentru ca voi tine eu candva inima aia, candva vor fi mainile mele in loc de mainile tale si inima va bate. Pentru felul in care vorbeai de ceea ce faci, de ceea ce iti place, pentru ca ti se citea pe chip bucuria ca esti acolo in fiecare zi si faci asta in fiecare zi si pentru cata lumina aveai in ochi si cat de cald ne zambeai, pentru ca stiu: la fel voi arata si eu si la fel ma voi simti si eu, pentru ca imi doresc de 4 ani sa fiu acolo si fac in fiecare zi ceva sa ajung acolo, si poate nu pun caramizi la casa dar curtea am umplut-o de flori.

In scoli ni se predau pagini, primim explicatii si ni se arata desene. Invatam, desenam, facem grile, cantarim fiecare cuvant astfel incat sa gasim logica fiecarui proces pe care il invatam, numaram atomii de carbon si egalam cu atentie fiecare reactie, fugim la compendiu cand gasim variante de raspuns ambigue sau nu intelegem din manual sau scrisul din caiet. Uneori ne trezim de la 6, alteori ne culcam dupa 12 de dragul a ceea ce vrem sa facem. Si apar intrebari, vrem sa fim acolo sau nu, se merita sau nu.

Doar diriga ne-a luat de mana si ne-a suit in autocar sa ne duca sa vedem cu ochii nostri ce inseamna student la UMF sau ASE sau la Poli.

Si la UMF am avut un noroc chior sa te vad pe tine. Pentru ca nu mai am nicio indoiala ca acolo vreau sa ajung. Sa zambesc si eu la fel, sa fie mainile mele.

In timp ce  ni se predau pagini intregi, nu a facut nimeni pauza sa ne spuna ca Medicina nu e doar teoria. Ca e mult mai mult de atat.

Am prins cartea de cotor si nu ii mai dau drumul, e cheia sa intru in facultate si nu vreau sa raman pe afara.