Am stat ceva pe ganduri daca sa scriu sa nu postu asta, da avant in vedere ca nu am mai scris de o vreme si simt ca am pietre pe piept, azi o sa vorbesc despre distragere.
Nimeni nu scrie despre ea. Despre acea femeie. Desi stim cu totii ca e cea care vindeca.
Distragerea e tipa pe care o scoti in oras sa uiti de fosta. E cea care iti coase ranile relatiei precedente si mai sufla si cu dragoste pe deasupra. Tipa care are rabdare, care iti da timp sa iti revi, care asteapta mereu. Asteapta sa treci peste, asteapta sa te uiti si la ea cum te uitai la Ea. E tipa pe care pur si simplu o folosesti, care iti hraneste orgoliul tau ranit pana capata iar contur si forma si te simti din nou barbat. Si apoi pleci. Nu mai ai nevoie de nicio distragere.
Ceva m-a determinat sa scriu despre tipa asta. Ma intrebam zilele astea daca si eu am fost distragerea cuiva candva. Si raspunsul a venit surprinzator de unde nu ma asteptam, asa, ca toate vestile. Cu viteza sunetului si m-a clatinat pe picioare apoi a trecut mai departe.
Intai m-am gandit ca nu am insemnat nimic, a fost totul o iluzie iar stelele pe care le aveam candva erau doar in capul meu. M-am gandit ca cea mai buna decizie luata de mine vreodata in astia 17 ani jumate a fost sa te scot cu forta din pieptul meu unde te agatasei bine de inima si tot oxigenul din artere mi-l consumai cu nesat.
M-am gandit si cum oare ai putut sa ma folosesti asa, ca pe un obiect, ca si cum as fi fost ceva usor si amandoi stim ca intre noi nimic nu a fost niciodata usor. Am retrait toate momentele alea, da , am deschis usa lunilor petrecute impreuna si am luat fiecare secunda de pe fiecare banca sau cearceaf in care eram noi. Noi 2. Inainte sa fi fost altul, inainte sa fi fost alta. Cand eram doar noi. De mult.
Mi-am adus aminte cum ma priveai, ce imi spuneai, cum taceam amandoi si timpul se oprea doar sa ne priveasca si el. Cum ma alintai, cum ma sarutai n shit. Cum incepusera sa cada frunzele si sa fie frig si nu ma lasai sa plec din bratele tale. Mi-am adus aminte tot.
Stim amandoi ca ai mintit. Stim amandoi ca oricat ai vrea sa nu fi insemnat eu nimic, am insemnat totul candva. Totul pentru care ti-ai incalcat principii si legi de-ale tale nescrise. Acum e vorba de ea, stiu. Nu sunt suparata, te inteleg. Incerci sa ii faci ei loc, incerci sa o convingi, incerci sa te uiti in ochii ei si eu sa fi disparut de tot de acolo. Si daca spui cu voce tare e mult mai simplu pentru voi doi sa fiti doar voi doi. Si ea are o siguranta cand te aude ca eu nu am fost decat o distragere, asa cum imi spuneai si mie ca cea dinainte nu a insemnat nimic si cum probabil i-ai spus si ei, asa cum vei incerca sa o vrajesti si pe urmatoarea.
Dar vezi tu, eu nu sunt nici cea dinainte, nici cea de dupa. Desi eu am plecat de buna voie, incerci sa stergi si urme invizibile pe care crezi ca le-am lasat. Parca simplul fapt ca exist independent de tine nu e suficient, ca si cum ziua in care m-ai cunoscut a fost inceputul a ceva mare din care acum incerci sa convingi ca nu ai facut parte. Stiu ca nu ti-am apartinut niciodata, ti-am spus de la inceput si apoi ti-am repetat obsesiv de teama sa nu ne legam prea tare, sa nu depindem. Am ajuns sa ne lipim practic unul de altul iar ziua in care nu ne vedeam si nu ne vorbeam eram nelinistiti, trebuia sa gustam unul din altul.
Apoi iar m-am gandit. Daca te-am facut sa uiti de ea, inseamna ca e ceva de capul meu. Dar daca acum inca te intorci la numele meu, daca atunci cand esti cu ea discutia penduleaza in jurul meu, daca acum eu sunt acolo, imi simti prezenta si simti nevoia sa strigi in gura mare ca eu nu am fost decat o distragere, nu e oare singura distragere ea? De la simplul fapt ca in lume exista si oameni ca mine. Inteleg ca iti doresti sa nu ma fi cunoscut, sa nu te fi abandonat mie, sa nu fi fost atras de aerul pe care il respiram cu gura lipita de pielea ta. Inteleg ca iti doresti sa fi fost oricare alta, dar nu eu. Sa-ti fi apartinut, sa ma simti a ta, sa fi avut curajul sa ma iubesti pentru ca merit nu pentru ca singurul drum pe care il vedeai in fata era asta si la capat eram mereu eu. Stiu ce ti-am facut, stiu ce mi-ai facut. Amandoi stim cate rani ne-am lasat unul altuia, stiu ca ti-a scos sageti din piept cand a venit prima oara, asa cum si eu te-am spalat de ea de dinaintea mea. Stiu cum o simteam acolo cu noi uneori asa cum si ea ma simte acum.
Doar ca, vezi tu, pe mine nu a fost nevoie sa incerci sa ma convingi ca sunt doar eu, pentru ca eu mereu sunt doar eu. De ce frica asa, de ce teama asta ca daca pasii mi-au trecut candva prin tine trebuie sa te cureti de tot ce ti-am fost?
Ti-am zis sa nu ma uiti, sa nu regreti si sa nu mai iesi niciodata cu fete ca mine. Credeam ca ai curaj sa recunosti ca da, am fost si eu candva pe acolo. Niciodata a ta, dar pe acolo. Te-ai atacat. Ai atras priviri care te acuza si iti pun la indoiala sentimentele si caracterul de barbat serios. Te ascunzi acum in spatele unor lozinci pe care le strigi cu voce groasa dar silabele au glas stins si inecat pe dinauntru. Poti sa renasti, poti sa te inalti si fara sa te minti. Lasa ca o minti pe ea, lasa ca ma minti pe mine, lasa ca incerci sa ma bagi intr-o coaja de nuca, sa ma faci atat de mica si apoi sa ma calci cu piciorul. Ai uitat ca mie nu imi e frica sa recunosc ce ai fost? Pentru ca, dragul meu, tu mie nu imi poti face rau, mie nu imi e frica, nu incerc sa te neg. Am incercat la inceput apoi mi-am dat seama ca sunt jalnica.
Iti mai trebuie un an poate doi. Nu ma mai nega. Dedesubtul celor trei straturi de piele, al oaselor cutiei toracice, sub tesuturile care invelesc inima, in adancul unui atriu sau ventricul, dar cu siguranta pe partea stanga sunt eu.
Dar continua sa faci parada cu faptul ca nu, ca e cum vrei tu, cum vrea ea. Insa noi doi stim. Si data viitoare spune-i sa nu mai fluture discutiile cu tine prin tot orasu, ca e mic al dracu si imediat se afla.
sâmbătă, 7 decembrie 2013
sâmbătă, 16 noiembrie 2013
Teama
Teama de alegeri, teama care ma prinde de maini cu lanturi si imi pune piedici pe drumul usor si lin pe care as vrea sa-l urmez.
Nu stiu ce sa fac.
Sa aleg? Sa las lucrurile asa? Dar cand am lasat eu lucrurile asa? Eu nu sunt asa, eu nu traiesc la f***i masa. Eu decid, imi asum, urc in pom dupa mere nu astept sa cada fructele. NU?
Dar acum? Acum simt ca ma pierd, ca ma schimb, ca ma inmoi, ca ma faci sa cad si sa fiu inghitita de sentimentul ala de apartenenta la ceva si dependenta de cineva si eu eram libera si descatusata dar acum?
Poate tu asa faci, asta e chestia ta: cand esti suparat, taci. Dar eu nu pot sa tac, si daca trebuie sa tac si sa stau cuminte nu o sa stau cuminte si o sa ma framant si o sa imi pun 1000 de intrebari si eventual o sa trag concluzii deplasate si o sa pierd o noapte punand la indoiala deciziile pe care le iau si apare obligatia fata de mine de a lua o decizie astfel incat sa nu ma simt calcata in picioare de sentimente.
Asta sunt. Eu nu tac, nu pot sa stau si sa te astept "sa iti treaca". Ce e asta, vreun test? Vreo provocare? Nu vreau sa ma schimb, nu vreau sa evoluez, daca se poate numi evolutie, spre cineva caruia ii pasa atat de mult incat sa nu doarma o noapte. Eu nu sunt asa, eu am chestii de facut, nu vreau sa pierd timp pretios gandindu-ma la ce ar fi trebuit sa zic, sa am remuscari pentru ceea ce am zis de fapt, si regrete ca ti-am zgaltait orgoliul.
Copilaresc. Ma iei asa, ma iei cu tot bagajul , ma iei cu tot cu ei. Nu stiu cu ce se mananca chestia asta, nu vreau sa ai pretentii mari de la mine ca o sa fiu perfecta si minunata pentru ca nu sunt. Incerc sa invat din mers chestii pe care alte fete le au in sange si li se par perfect normale. Dar eu nu tolerez sa fiu ignorata o seara doar pentru ca am dat-o putin in bara si am fost deplasata. Nu vreau sa fiu fata care tace si asteapta sa-mi treaca, nu pot. M-as simti calcata in picioare, pusa cu botul pe labe. Sunt orgolioasa, sunt pretentioasa, sunt rasfatata si alintata si nu o sa mearga asa lucrurile intre noi pentru ca nu vreau sa mearga ASA.
Vorbeste-mi, nu ma ignora. Vorbeste-mi, nu ma da deoparte pentru ca vrei liniste. Vrei liniste, inseamna ca nu ma vrei pe mine. Ma vrei pe mine, inseamna ca incepi sa te impaci cu furtuna si cu valurile. Ma vrei asa, asuma-ti. Eu imi asum ceea ce sunt si lupt cu mine astfel incat eu sa mearga mana in mana cu ceea ce insemni tu. Dar nu ma face sa renunt la parti din mine doar pentru ca esti tu barbat si noi femeile trebuie sa fim bune si tolerante si sa avem rabdare cu voi. Nu-mi permit sa mai pierd o noapte muscandu-mi buzele ca ti-am zdruncinat putin sistemul.
Nu fac nimic acum, las timpului timp. Dar data viitoare, plec. Pentru ca nu pot sa las chiar atat de mult de la mine. Ma faci sa imi pese mult peste linia aia care inseamna limita.
P.S Nu sunt ca Romania in razboaiele mondiale, sa joc pe doua fronturi. Sunt Romania comunista, doar cu mama Rusie, cuminte, cuminte. Ai incredere in mine, stiu ca nu iti inspir, dar ai. Pentru ca sunt aici doar pentru tine si nu o sa iti zic fata in fata, ar fi mult prea personal.
Nu stiu ce sa fac.
Sa aleg? Sa las lucrurile asa? Dar cand am lasat eu lucrurile asa? Eu nu sunt asa, eu nu traiesc la f***i masa. Eu decid, imi asum, urc in pom dupa mere nu astept sa cada fructele. NU?
Dar acum? Acum simt ca ma pierd, ca ma schimb, ca ma inmoi, ca ma faci sa cad si sa fiu inghitita de sentimentul ala de apartenenta la ceva si dependenta de cineva si eu eram libera si descatusata dar acum?
Poate tu asa faci, asta e chestia ta: cand esti suparat, taci. Dar eu nu pot sa tac, si daca trebuie sa tac si sa stau cuminte nu o sa stau cuminte si o sa ma framant si o sa imi pun 1000 de intrebari si eventual o sa trag concluzii deplasate si o sa pierd o noapte punand la indoiala deciziile pe care le iau si apare obligatia fata de mine de a lua o decizie astfel incat sa nu ma simt calcata in picioare de sentimente.
Asta sunt. Eu nu tac, nu pot sa stau si sa te astept "sa iti treaca". Ce e asta, vreun test? Vreo provocare? Nu vreau sa ma schimb, nu vreau sa evoluez, daca se poate numi evolutie, spre cineva caruia ii pasa atat de mult incat sa nu doarma o noapte. Eu nu sunt asa, eu am chestii de facut, nu vreau sa pierd timp pretios gandindu-ma la ce ar fi trebuit sa zic, sa am remuscari pentru ceea ce am zis de fapt, si regrete ca ti-am zgaltait orgoliul.
Copilaresc. Ma iei asa, ma iei cu tot bagajul , ma iei cu tot cu ei. Nu stiu cu ce se mananca chestia asta, nu vreau sa ai pretentii mari de la mine ca o sa fiu perfecta si minunata pentru ca nu sunt. Incerc sa invat din mers chestii pe care alte fete le au in sange si li se par perfect normale. Dar eu nu tolerez sa fiu ignorata o seara doar pentru ca am dat-o putin in bara si am fost deplasata. Nu vreau sa fiu fata care tace si asteapta sa-mi treaca, nu pot. M-as simti calcata in picioare, pusa cu botul pe labe. Sunt orgolioasa, sunt pretentioasa, sunt rasfatata si alintata si nu o sa mearga asa lucrurile intre noi pentru ca nu vreau sa mearga ASA.
Vorbeste-mi, nu ma ignora. Vorbeste-mi, nu ma da deoparte pentru ca vrei liniste. Vrei liniste, inseamna ca nu ma vrei pe mine. Ma vrei pe mine, inseamna ca incepi sa te impaci cu furtuna si cu valurile. Ma vrei asa, asuma-ti. Eu imi asum ceea ce sunt si lupt cu mine astfel incat eu sa mearga mana in mana cu ceea ce insemni tu. Dar nu ma face sa renunt la parti din mine doar pentru ca esti tu barbat si noi femeile trebuie sa fim bune si tolerante si sa avem rabdare cu voi. Nu-mi permit sa mai pierd o noapte muscandu-mi buzele ca ti-am zdruncinat putin sistemul.
Nu fac nimic acum, las timpului timp. Dar data viitoare, plec. Pentru ca nu pot sa las chiar atat de mult de la mine. Ma faci sa imi pese mult peste linia aia care inseamna limita.
P.S Nu sunt ca Romania in razboaiele mondiale, sa joc pe doua fronturi. Sunt Romania comunista, doar cu mama Rusie, cuminte, cuminte. Ai incredere in mine, stiu ca nu iti inspir, dar ai. Pentru ca sunt aici doar pentru tine si nu o sa iti zic fata in fata, ar fi mult prea personal.
duminică, 10 noiembrie 2013
Hei
Continui sa iti raman datoare pentru clipele alea ale noastre de vis si de chin, si nu stiu daca ma voi putea revansa vreodata. Doar nu pleca, cel putin, nu deocamdata.
Te caut cu mana dimineata in pat, iti caut uneori degetele sa ti le prind si sa ti le incalzesc. Si m-am obisnuit cu tine, aproape m-am legat de tine, si nu sunt mandra de mine si mi-e rusine ca ma pierd farama cu farama si ma departez de ceea ce credeam ca sunt atunci cand ma cuprinzi in brate.
Si e intens. Cand e intuneric esti tu, colorand vidul, fuzionand cu mine si uit de timp si de viata reala. Mi-e greu uneori sa cred ca existi, ca lucrurile dintre noi chiar s-au intamplat. Uneori mi-e dor, alteori doar doare, uneori am remuscari si incerc sa imi rup lanturile si sa fug dar ma intorc cu ochii plecati in pamant caci nu te pot nega. Nu ma pot rupe de tine.
Esti ca diminetile laptoase in care doar as sta in cearceafuri ametita si fericita si nu stiu de ce dar sunt fericita. Toate emotiile si fiorul ala scuturandu-mi celulele pana la ultimul atom care ma tine adunata. Ma cutremuri si apoi ma prinzi si ma linistesti si pui capat furtunii cu simple imbratisari.
Imi potolesti valurile si imi stingi focul uneori dar pleci si eu revin la haosul in care nu mai esti tu sa faci ordine si te caut. Si te vreau si ma intreb oare unde sa merg, care e drumul, vreau sa ajung unde trebuie si mi-e frica sa nu ma pierd dar te vreau pe tine la final, macar o data. Te VREAU pe tine macar o data.
Si ma doare cand uiti sa-mi raspunzi sau cand nu poti sa-mi raspunzi si mi-e frica ca intr-o zi nu o sa imi mai raspunzi si o sa ma uiti de tot si nu o sa mai fiu eu miezul. Ma pierd in tine si renunt la a ma mai agata de realitate. N-as da clipele cu tine nici pe aur, nici pe lumina. Sa ma inghita intunericul dar sa stiu ca sunt in bratele tale si atunci nu imi mai e teama.
Si esti primul om pentru care am facut sacrificii si mi-am dat peste cap programul si Doamne cate as face sa te stiu aici, langa mine. Pana si sendvisuri.
Esti delicios.
Nu mai stiu nimic, doar tu.
luni, 14 octombrie 2013
Te-am auzit
Te-am auzit vorbind despre mine. Ti-am auzit vocea pronuntandu-mi numele si apoi toate cuvintele zburand de pe buzele tale, prin aerul rece, pana la mine. Eram acolo, dupa coltul blocului. Ploua si voiam sa intru in casa scarii. Erai acolo si am ramas paralizata in ploaie, ca si cum un camp electric mi-ar fi anesteziat fiecare miscare. Era, de fapt, vocea ta.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
vineri, 11 octombrie 2013
Suma
As vrea ca, de cate ori ma gandesc la lucruri ce-au fost sa vad o infinita linie punctata: ceva frumos, apoi nimic, apoi iar ceva frumos. Sa lipseasca tot ce mi-a futut sistemul de-a lungul anilor.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
joi, 3 octombrie 2013
duminică, 29 septembrie 2013
Maine pleci
Stiu ca maine pleci. De fiecare data cand te vad in fata scarii la inceputul vacantei primul lucru pe care ma straduiesc sa il pastrez constant in minte e ca mereu pleci.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)