Inflorire

  Deocamdata nu i-am pus titlu si nu stiu daca ii voi pune, poate doar in cazul in care ma loveste brusc inspiratia. Nu stiu de ce scriu. Deobicei am motive bine intemeiate, zis eu: ma descarc, ma plang, critic sau imi impartasesc trairile. Dar acum?
  Acum, cand mai sunt doar doua zile (dintre care pe una o voi petrece la ziua Andreei) pana la inceperea celor mai minunati, fascinanti si incredibili ani din viata mea, anii de liceu, toate lucrurile incep sa se amestece si am o gramada de curiozitati, de nelamuriri si... cateva mai multe emotii. Emotii carora pana acum nu le dadeam importanta. Nu intelegeam exaltarea din vocea tuturor viitorilor mei colegi... al naibii viitor ca e in mai putin de 72 de ore... acum da. Acum simt ca am incheiat un drum si ca incep altul.
  Nu pot sa nu ma gandesc la fetita cu ochi verzi si cozi ondulate care incepea fara niciun pic de sfiala clasa I... sau la toate chestiile minore ce s-au petrecut in clasa aia veche, cu bucati de parchet inlocuite abia in ultimii ani, cu banci mazgalite pe care sta scris: Metallica, Green Day, Scorpions, primele mele descoperiri in materie de rock/ punk si mai stiu eu ce versuri pe care acum nu le-as mai intelege, n-as mai avea cum.
  Incerc sa ascund totul abordand o atitudine ignoranta, dar numai Dumnezeu stie ca mi s-a cuibarit in suflet acolo, intr-un locsor, si o farama de teama, lucru normal, as zice.
  M-am gandit si la titlu. De ce "Inflorire?" Pentru ca asta mi se va intampla mie si altor cateva milioane de pustani din lumea intreaga, care din "boboci" devin flori.. asta intr-un mod mai poetic, ca parca n-am mai pus niciun pic de poezie in ultimele postari, si nu-mi prea place.
  Si mai e si vechea, destul de vechea poveste cu el. Norocul meu ca nu-l voi mai vedea deloc pentru cel putin cateva luni de zile. Norocul meu! Chiar n-am chef sa-mi straluceasca iar ochii cand ne intalnim. Pentru ca e al naibii de enervant ca ma pierd cand e prin preajma. Si urasc asta. Fiindca nu-i o chestie reciproca. Acum e tardiv, chiar daca ar veni din partea lui, si oricum nu s-ar mai putea. Pe cine mint?! Bineinteles ca s-ar putea doar ca... . Sa zicem  ca e mai bine asa, ca voi intelege eu vreodata de ce nu cum am vrut eu, de ce nu altfel. E o posibilitate sa mi se ofere altceva mai bun ( Cum s-ar putea ceva mai bun?!) si atunci e mult mai in regula sa nu. Oricum e mult mai in regula sa nu.
  Sunt recunoascatoare pentru tot ce am primit, trait si avut pana acum. Si stiu ca va fi de un milion de ori mai bine daca eu voi reusi sa fac putina ordine si sa stiu cand sa ma arunc cu capul inainte. Doar in asta consta marea schimbare ce ma asteapta, nu?
  Cineva mi-a zis ca urmeaza sa ma maturizez in urmatoarele trei luni mai mult decat in ultimii ani. Mi s-a parut, sincer, o prostie, avand in vedere ca sunt lucruri mult mai grave care schimba radical oamenii decat intratul la liceu. As minti sa spun ca le-am trait. Nu, pur si simplu stiu. Adica, e chiar logic.
  Astept. Astept cu emotie totul. Vreau ca rutina asta "de vara" sa inceteze, sa-ncep ceva cu totul si cu totul diferit. Vorba romanului: Mult a fost, putin mai e. Vreau sa vad daca a meritat  tot efortul depus si toate intrebarile. Toate pregatirile si nervii. Toate conversatiile interminabile pe aceasta tema. Sunt convinsa ca da! Si el... el sa fie sanatos! Si voi la fel! >:D<