Fugi de la a sta de vorba cu tine insuti ca si cum ai fugi de la o intalnire cu o tipa plicticoasa si urata. Fugi.
Fugim de singuratate, ne e frica de ea, si numai ideea ca am putea ramane singuri ne inspaimanta, ideea ca vidul e ucigator, linistea sufocanta.
Fug intr-una, fug si nu ma opresc, fug de frica ca daca voi lua o pauza ma voi sufoca, voi fi prinsa si inghitita de intuneric, ca voi plange. Cand fug, n-am timp sa plang, cand fug, am siguranta ca ma indrept catre ceva, spre un capat aflat la o distanta infinita. Imi place infinitul, e mai bine decat nimic, mai bine decat singuratatea. Daca mi-as acorda putin timp, as realiza ca n-am realizat mai nimic, as realiza ca daca ar fi sa mor maine, probabil, cel mai probabil, nu as avea regrete, dar nici prea multe lucruri de care sa fiu mandra. As muri singura, fara sa fi iubit sau sa fi fost iubita. Singura.
Incerc sa ma conving ca am 16 ani jumate si ca am o viata inainte, o viata sa iubesc, sa urasc, sa plang, sa rad, dar vreau totul si il vreau mai repede si il vreau acum si m-am saturat de 16 ani jumate sa tot astept sa-mi vina si mie randul. Coada e infinita, si as prefera sa fiu singura din rand. Urasc infinitul daca nu sunt in centrul lui.
Fug singura. Fug singura si simt ca traiesc, simt libertatea totala, infinita, libertatea ca pot sa zbor, cu riscul ca ma voi lovi de primul copac. Fuga imi da putere, nu ma slabeste. Ma feresc din a ma lega de oameni pentru ca oamenii pleaca si uita. Ma feresc de dulciuri pentru ca ingrasa. Ma feresc de tot, pentru ca nimic nu e pentru totdeauna. Vreau o siguranta, siguranta ca acel ceva, acel ceva dupa care fug cu disperarea ca nu-l voi gasi niciodata daca incetinesc, acel ceva dupa care tanjesc zi sau noapte, dimineata sau seara, vara sau iarna, acel ceva ma astepta cu bratele deschise si cand voi musca din el ma voi implini, imi voi depasi conditia.
Nu ma izolez intr-un colt intunecat infasurata in frustrarile si temerile mele, nu-mi scufund capul in perna, nu-mi pun tone de dermatograf pe fata si oja neagra pe unghii, nu dramatizez, nu renunt, nu ma intreb: "De ce eu?" Intreband "De ce eu?"... aici se termina totul. In conceptia mea, trebuie sa lupt, sa fug, sa lupt. Nu sa pun intrebari retorice, nu sa ma dau cu capul de pereti, nu sa-mi plang de mila. Drumul e lung, si greu, si poate obosesc uneori, dar imi iau seva din fiecare stop de lumina ce ma atinge, din fiecare farama de caldura si bunatate si caut, caut un echilibru perfect, caut, caut... .
Ignor orice imi poate dauna fie si in cel mai nesemnificativ mod, ignor si ma inchistez in interiorul meu cand vine vorba de promisiuni sau legaturi sau verdicte. Sunt un tesut extrem de vascularizat, care la cea mai mica zgarietura, voi umple peretii de sange. Si nu aud. Si nu aud pentru ca nu vreau, si nu vad pentru ca imi pun mainile la ochi, si sunt imuna la tot ce e cu "-".
Sunt pe drumul cel bun, pentru ca simt caldura care ma umple de cate ori privesc inainte, spre capat, simt adrenalina fugindu-mi prin corp cand deschid ochii mari spre directia buna. Si dragostea care ma invaluie de cate ori primesc aschii din El.
Nu pierd nimic, am pierdut o data, de doua ori, am gresit pentru ca nu am stiut sa privesc in directia buna, am privit unde nu trebuia si m-am otravit singura cu idei absurde. Acum stiu ce e bine, acum stiu sa aleg ce e bine, si poate nu neaparat ce e bine, ci ceea ce e corect, concret, valid. Stiu sa-mi inchid si inima, si ochii cand e cazul, stiu ca nu am voie sa plang sau sa ma opresc. Si libertatea asta, de a nu ma opri, de a nu fi in situatia de a ma opri, de a fi singura si nelegata de nimeni, libertatea asta e magnifica, INFINITA.
Iubesc infinitul, am siguranta ca e pentru totdeauna. CEVA, in sfarsit, e pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu