Am citit undeva ceva legat de iubirea asta neconditionata, fara limite, fara scop, iubirea pura.
Zicea acolo cum ca a iubi pe cineva nu inseamna sa il iubesti cand merita, ci, tocmai, cand merita cel mai putin.
E usor sa iubesti lucrurile frumoase. Orice om iubeste florile, fluturii, ciocolata, zambetul, curcubeul, soarele, lumina, diminetile calde, zilele lenese de vara, ploaia, marea, iubim sa iubim, iubim sa fim iubiti, iubim frumosul, muzica, artele. Iubim usor lucrurile perfecte. Barbatul iubeste femeia, isi doreste femeia frumoasa, slaba, inalta, sexy. Dar unde o fi si barbatul care sa o iubeasca cand...
Cand are rimmel pe jumatate de fata, cand nu e pensata si parul ii sta in toate directiile, cand nu a avut timp sa se aranjeze si e plina de faina si miroase toata a mancare sau a detergenti, cand e obosita, trista, cand plange si e stresanta, cand greseste?...
Intrebarea se poate pune si invers, fireste.
Iubeste-ma desi gresesc, iubeste-ma desi am gresit, iubeste-ma pentru ca nimic pe lume nu e perfect atat timp cat noi nu vrem sa fie perfect. Iubeste-ma cu tot cu rimmel intins pe fata, cu tot cu parul ciufulit si gura mea mare, iubeste-ma cand spun numai prostii si aberez, iubeste-ma cand rad isteric, cand fac pe desteapta sau cand ma victimizez. Iarta-ma cand gresesc si regret ca am gresit, iarta-ma cand imi recunosc greselile inainte ca tu macar sa realizezi, intelege-ma cand plang, cand nu plang, cand tac, desi in general nu tac. Sunt ceea ce sunt si nu e vina nimanui, sunt ceea ce sunt si nu sunt nici pe departe perfecta, dar nici tu nu esti. Si tu gresesti, si aminteste-ti cate sanse am dat eu. Aminteste-ti cum, de fiecare data, ziceam, e ultima oara cand imi calc pe inima. Nu-ti cer nimic, nu ma scuz, pentru ca, vorba francezului... cine se scuza, se acuza.
Gresim, pentru ca suntem oameni si e omenesc, gresim, pentru ca in scoli nu ne invata mai nimic despre viata si despre principii, suntem proprii nostri profesori.
Nu sunt ignoranta, sunt doar orgolioasa si am tot dreptul. Dar, cand gresesc, ma dau cu capu de toti peretii sa-mi rascumpar vina. Asa sunt eu, iubesc si florile uscate, iubesc si intunericul, si serile, si luna, iubesc. Si poate nu e vorba neaparat de iubire, e vorba de toleranta, si de deschidere, si de capacitatea de a accepta imperfectiunea, a noasta, a celor din jur. Dar, cum foarte bine zicea Alexandre Dumas in "Dama cu camelii": "Numai barbatii au puterea de a nu ierta. " Sau, cine stie, poate nu le pasa, pur si simplu...
P.S E fictiune, nu suprarealism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu