Te-am auzit vorbind despre mine. Ti-am auzit vocea pronuntandu-mi numele si apoi toate cuvintele zburand de pe buzele tale, prin aerul rece, pana la mine. Eram acolo, dupa coltul blocului. Ploua si voiam sa intru in casa scarii. Erai acolo si am ramas paralizata in ploaie, ca si cum un camp electric mi-ar fi anesteziat fiecare miscare. Era, de fapt, vocea ta.
Te-am auzit. Erai cu A. si vorbeati despre mine.
Zambeam ca un copil cretin de 12 ani. Luna nu stralucea, stelele nu straluceau, C. nu imi vedea zambetul. Ma tinea strans in brate, neintelegand de ce m-am oprit in mijlocul aleii. M-am oprit sa te-ascult. Vorbeai cu mine.
Vorbeai ca si cum ar fi fost ceva de capul meu. Ca si cum tot timpul nostru nu a fost o irosire, ca si cum ai ramas cu ceva. Ti-am transmis ceva. Ca si cum toata iubirea aia bolnava pe care o simteam unul pentru altul, iubirea aia, o iubeai. Poate nici nu ne-am iubit pe noi, ci iubeam sentimentul..
Vorbeai si cu dispret. Vorbeai de zilele in care plecam fara sa dau explicatii si te lasam singur pe banca. Vorbeai cu ura, iti scuipai cuvintele ca si cum gustasei dintr-un mar stricat si acreala iti persista inca in gura. Vorbeai despre serile in care simteai nevoia sa vorbim, sa patruzi, sa intri, si gaseai gol. Nu e gol aici. Doar ca tu erai atat de cald, si la mine era atat de rece, niciodata n-am vrut sa te las sa intri.
Apoi, ai vorbit de ochii mei. De felul in care te fixam cu privirea, te provocam sa rezisti tentatiei de a ma strange intre degete,de a ma saruta. De cum te declarai invins de fiecare data, tu si ochii tai blanzi, buzele tale, mirosul tau de haine proaspat spalate, napolitane si soare. Ai vorbit de cum iti era frica ca puteai sa ma pierzi, de cum m-ai pierdut, de cat de linistit erai dupa ce nu am mai fost a ta. Linistit ca n-am cum sa mai plec inca o data, de siguranta cu care ti-am zis atunci ca nu m-as mai intoarce niciodata la tine.
Parea atat de clar, de simplu. Drumuri separate, zilele fara mine se anuntau linistite, previzibile, exact cum iti plac tie. Dar eram tot acolo, in ficare colt ai camerei, pe canapea, dupa usa alba, agatata in cui langa chitara, in faruria de pizza, in siretul alb de la pantalonii tai de pijama, in ceaRceaful tau portocaliu, pe patul tau, pe perna ta, lipita de tine.
Vorbeai. Si dincolo de toate prostiile pe care le-am facut, de toate zilele noastre de vis si de chin, vorbeai cu o mandrie greu de ascuns ca am fost a ta.
Si eu, dragule, vorbesc la fel de tine.
Ploaia se oprise, nerabdarea lui C. de a pleca de pe alee devenise de-a dreptul sacaitoate asa ca l-am smucit de mana si am luat-o cativa pasi inaintea lui. Voiam cateva secunde sa iti spun adio cum se cuvine, fara drame, fara lacrimi, un adio curat si bine meritat dupa tot ce traiseram noi. Apoi l-am lasat sa ma sarute si ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din seara aia e vocea lui propunandu-mi sa mergem sa privim stelele. Nu ti-am spus ca te-am auzit, dar te-am auzit. Acum stii ca te-am auzit...
Era vocea ta inecata, parca vesnic emotionata, indragostita, calda. Vocea aia pe care as cunoaste-o dintr-o mie legata la ochi si la maini si la picioare, vocea spre care m-as tari sangerand ignorandu-mi ranile... Pentru ca ma vindeca, chiar daca apoi iar ma raneste.
Vocea care ma linisteste mereu cand plang, ma adoarme cand nu am somn. E vocea ascunsa in fiecare spatiu din pliurile paturii in care ma ascund. Vocea care ma gaseste, ma trezeste, ma cunoaste atat de bine...
Te-am auzit mai zilele trecute cum o strigai pe ea. Insa iti disparuse VOCEA. A murit odata cu noi,nu-i asa? Ce dragut ca ai ucis si ultima urma de mine in tine.
luni, 14 octombrie 2013
vineri, 11 octombrie 2013
Suma
As vrea ca, de cate ori ma gandesc la lucruri ce-au fost sa vad o infinita linie punctata: ceva frumos, apoi nimic, apoi iar ceva frumos. Sa lipseasca tot ce mi-a futut sistemul de-a lungul anilor.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
Si apoi ma gandesc..
Ca fara toate fragmentele alea ale liniei pe care le doresc sterse dar raman acolo ca markerul permanent n-as fi omuletul de azi. Sunt o suma a tuturor pasilor strabatuti de-a lungul liniei imaginare, barna de la gimnastica pe care am incercat sa imi tin echilibrul.
Copilul ala de la coltul blocului care se suie pe bicicleta, cade, se urca la loc. Asa sunt si eu si linia mea continua. Incerc sa ma adun toata in jurul unui punct fix, sa ma uit la soare fara sa imi lacrimeze ochii, sa nu simt un camp electric, paralizant, in jurul meu cand il vad. Incerc sa nu ma dau cu capul de pereti in timp ce umblu pe intuneric prin locuri necunoscute, cand ies cu barca pe mari interzise sa nu ma scufund.
Mereu ne gandim la ce a fost. Daca ne-am gandi la prezent, daca am considera ca punctul fix e prezentul, daca am fi 120% aici si acum fara niciun fel de raportare la ieri, poate ne-am face vinovati de o oarecare ignoranta si ipocrizie dar cu siguranta am ramane cu mult mai mult de la "acum".
Ma fac vinovata de o lipsa totala de interes in ceea ce priveste ce-a fost. Pentru ca nu mai am timp. Imi indrept toata fiinta spre ceea ce stiu ca vreau, spre prioritati. Cred ca melancolia vine si daca ai prea mult timp liber, nefructificat. Cred ca merele nu cad din pom si cred ca noi am fost doua mereu si tu asteptai toamna sa cadem amandoi, sa putrezim pe pamant impreuna,dar eu voiam sa se bucure lumea de mine, de gustul pe care il las si de parfumul pe care il imprasti in jur.
As vrea sa ma pot bucura de lucruri cand le am: o strangere in brate, un sarut, o bomboana. Un om. As vrea timp pentru mine, pentru ceea ce imi place, nu pentru filme si ieseala si unghii si bucle, ci pentru a pune usor usor cate o caramida la "casa".
Nu o sa las niciun fel de spatiu pentru nimeni, niciun loc gol la masa in speranta ca va veni candva inapoi. Nu pentru a doua oara. El mereu se intorcea, niciodata nu aducea nimic concret, dar de fiecare data lua cate o alta bucata din mine si niciodata nu o aducea inapoi. Era insa de ajuns sa trezeasca amintiri, amintiri de care nu mai e nici loc, nici timp. Viata mea e acum. De aici incolo.
Oare unde s-au dus toate lucrurile pe care le-am simtit candva? Sunt inca aici. Sunt o suma a tot. Suntem niste sume a tot.
joi, 3 octombrie 2013
duminică, 29 septembrie 2013
Maine pleci
Stiu ca maine pleci. De fiecare data cand te vad in fata scarii la inceputul vacantei primul lucru pe care ma straduiesc sa il pastrez constant in minte e ca mereu pleci.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
La modul la care ne intalnim, poate pana ajungem la 60 de ani reusim si noi sa adunam 10 intalniri. Sau cine stie.
Eu vreau sa-mi aleg singura infernul. Cand o sa ajung in fata portilor si o sa imi fie data o lista din care sa aleg, o sa stiu ce merit sa primesc. Am stiut de fiecare data sa ma pedepsesc singura pentru necazurile pe care le-am provocat. Si stiu ca nu mi-am trecut cu vederea niciodata nimic. In fond, unde sa caut la final iertarea daca nu tot in ochii mei?
Eu vreau sa ma lupt cu pieptul gol, fara scut. Nu imi trebuie nici sageti otravite atat timp cat pot sa vorbesc si sa fixez cu privirea. Macar atat sa primesc, macar la final. Posibilitatea de a alege singura si dincolo. De a nu depinde nici de ceea ce imi e deasupra.
Eu nu am inchis ochii si geamurile cand erau furtuni afara, mie nu imi e frica. Stiu ca acum m-am ascuns, dar nu de frica. Imi iau o pauza.
Maine pleci. De mai bine de un an imi zic mereu acelasi lucru. Ca o sa pleci. Mereu amanam momentul, mereu ne intorceam unul la altul cu o naturalete de cine ne vedea cu siguranta ne-ar fi pus eticheta de cuplu. Pentru ca ne-am iubit.. pana cand am ajuns sa ne cunoastem prea bine. Si de-aici ranile, lacrimile. Era o vreme in care sa nu te vad dimineata in geaca ta oribila si demodata insemna sa ma foiesc toata ziua in banca. Sau zilele ploioase in care iesea soarele dupa ce ne strambam unul la altul. A fost o vreme in care am stralucit impreuna dar acum e atat de bine separat.
Maine pleci.
15.08, atunci ai plecat.
20.09, atunci am plecat.
Te-am salvat, insa. Javro.
joi, 26 septembrie 2013
Lipseste ceva
Nu te-am vazut inca pe holurile inguste, pe strazile inguste, pe bancile inguste. Cred ca nu esti in niciunul din locurile astea. Cred ca esti la mare cat inca nu te sufla vantul de pe nisip ca pe punga de la sendvisuri.
Cred ca mi-e frica de clipa in care o sa te gasesc si o sa cad in prapastii fara fund iar singurul lucru care o sa manjeasca vidul din fata ochilor mei o sa fie chipul tau pictat cu verdele ierbii prin care imi trec vara degetele.
Cred ca o sa ma incolacesc in jurul tau ca o iedera si nu o sa iti mai dau drumul pana nu o sa ma usuc si o sa cad lipsita de vlaga la pamant, gata sa fiu calcata in picioare.
Cred ca imi lipsesti dar cred si ca n-as fi in stare sa te iubesc cum trebuie acum. Cred ca mai am multe flori de cules si multe parfumuri de invatat pe de rost pana o sa recunosc parfumul tau. Cred ca stai bine acolo unde stai, pe malul marii. Cred ca cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac e sa nu te cer, doar sa te astept. Pentru ca stiu ca fiecare copac isi are umbra lui.
Cred ca mi-e frica de clipa in care o sa te gasesc si o sa cad in prapastii fara fund iar singurul lucru care o sa manjeasca vidul din fata ochilor mei o sa fie chipul tau pictat cu verdele ierbii prin care imi trec vara degetele.
Cred ca o sa ma incolacesc in jurul tau ca o iedera si nu o sa iti mai dau drumul pana nu o sa ma usuc si o sa cad lipsita de vlaga la pamant, gata sa fiu calcata in picioare.
Cred ca imi lipsesti dar cred si ca n-as fi in stare sa te iubesc cum trebuie acum. Cred ca mai am multe flori de cules si multe parfumuri de invatat pe de rost pana o sa recunosc parfumul tau. Cred ca stai bine acolo unde stai, pe malul marii. Cred ca cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac e sa nu te cer, doar sa te astept. Pentru ca stiu ca fiecare copac isi are umbra lui.
duminică, 22 septembrie 2013
duminică, 15 septembrie 2013
Cea mai importanta relatie pe care ar trebui sa o ai
“Maybe some women aren’t meant to be tamed. Maybe they just need to run free til they find someone just as wild to run with them.”
Sunt sigura de asta.
Oamenii se schimba la fel de repede ca semaforul. Si, de cele mai multe ori, nu mai revin la vechea culoare decat daca uita sa evolueze, daca raman pe loc, prinsi in trafic.
Nu poti sa te agati de cineva cu disperare, sa faci promisiuni vesnice si sa investesti tot ce ai si putin pe deasupra intr-o relatie care la varsta noastra se destrama din simplul fapt ca ne dezvoltam repede intelectual, nu stagnam. Atunci si persoana de langa noi va fi un dute- vino de oameni care se incadreaza pentru scurta perioada de timp tiparelor noastre.
Personal, consider ca acum e varsta sa cunoastem, sa incercam, sa gustam din toate prajiturile pana gasim combinatia perfecta intre creme si siropuri, cantitatea de zahar perfecta si numarul de galbenusuri care sa dea culoare si consistenta blatului. Si atunci, daca tot rupem lanturile cu fiecare ocazie, unde e constanta aia de care avem cu totii nevoie sa nu ne scufundam?
Pana acum credeam ca trebuie sa am "my person", tipul ala cu care desi nu am o relatie sa fie acolo 24/7 pentru mine, sa imi asculte toate dramele si sa ma si salveze de fiecare data cand sunt pe cale sa demolez ceva in jur din neatentie.
Trasa putin de par, si asta putea sa fie o relatie, nu? Un fel de parazitism cred, pentru ca eu luam tot ceea ce aveam nevoie din venele lui fara sa ofer nimic in schimb in afara de dureri de cap si peri albi. Apoi, mi-am facut timp sa ma gandesc.
Relatiile, de orice fel ar fi ele, se destrama candva. Sau, prelungite la infinit, ajung sa faca praf si pulbere tot ce candva a fost frumos intre voi, "frumosul" ala pe care l-ati fi putut pastra daca v-ati fi dat drumul la maini dupa ce traversaserati strada.
Oamenii merg mai departe, cautand cu disperare ceva din ce in ce mai bun, mai perfect, o prajitura mai gustoasa. Pe de alta parte, unii nu vor decat liniste si pace si echilibru si stabilitate si alte cuvinte care mie-mi suna horror si as veni cu cruciulita sa o pun in fata lor. Lucrurile astea duc la monotonie, te fac sa te pierzi in decor, sa fuzionezi cu celelalte culori de pe paleta.
Dar noi, ceilalti, care vrem sa traim, sa muscam din tot ca si cum mai avem doar cateva zile de trait si ne e teama sa nu ni se termine timpul inainte sa fi incercat toate marile si oceanele din lume? Noi cu cine ar trebui sa avem o relatie?
Consider ca cea mai importanta relatie ramane cea pe care o ai cu tine, tu cel sau cea de toate zilele, 24/7. Tu care te trezesti din somn cu obrajii rosii si calzi si fara niciun pic de machiaj, iubeste-te asa. Impaca-te cu tine, asculta-te cand ai ceva pe suflet, explica-ti tie si nu altora, fa-ti prieteni, invata, traieste, citeste, mananca bunatati ca fac ziua mai frumoasa si iubeste neconditionat si fara asteptari. Si sa rupi de fiecare data lanturile cand simti ca ti se apropie fierul rece de glezne incercand sa te opreasca din fuga.
Nu te complace, nu te raporta la ceilalti, nu uita sa evoluezi in fiecare zi. Cunoaste oameni, lasa funia aia pe care obisnuiai sa o legi de mana ta si a lui de fiecare data cand te suna sa iesiti ca si cum voi doi a-ti avea radacini unul in altul. Tu nu ai radacini, tu nu prinzi radacini, nu acum. Acum cauti, zbori, visezi, pierzi timpu facand lucruri multe. Tu nu te opresti pe o banca sa bei un suc, tu fugi si cauti izvorul din varful muntelui.
Noi, astia, ceilalti, care cautam... avem o singura relatie stabila. Si aia e cu noi.
P.S. Un an scolar suportabil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)