"Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele."
Pe aripile vantului de M. Mitchell
Era limpede ca nu eram facuti unul pentru altul. Nu ne asemanam deloc, nici macar nu imparteam acelasi numar de neuroni. Aveai camasile alea pastelate si blugii deschisi la culoare, blugii aia oribili, de te confundam iarna cu zapada de pe sosele.
Dar Dumnezeu imi e martor ca imi venea sa ma zgarii pe ochi cand te-am pierdut. Nu, dupa ce te-am pierdut.. mult dupa ce te-am pierdut. Fugeam, ma ascundeam in coltul meu intunecat, imi era frica sa nu ii imbolnavesc pe cei din jur cu tristetea si nefericirea mea, eram un fel de virus, trebuia sa fiu izolata, in carantina. Ma auto-sigilam in interiorul meu, sau in spatele clasei, lipita de perete, cu castile in ureschi, ascultam 50 ways to say goodbye.
Nu am fost niciodata buna la despartiri, indiferent de ce fel. Poate, deoarece, niciodata nu mi-am luat adio definitiv de la nimeni. Stiti, prietenii aia din strainatate pe care ti-i faci, si esti oarecum constient ca doar printr-o minune o sa ii mai vezi, prietenii aia, eu.. eu ma purtam ca si cum ne stiam de o viata, ca si cum mai avem inca o viata de trait impreuna.
Nu am pierdut niciodata pe nimeni definitiv. Nici nu vreau sa ma gandesc, nici nu concep defapt viata mea fara oamenii din ea. Majoritatea lucrurilor si oamenilor se intorc, la un moment dat, candva... lumea e atat de mica, incredibil de mica. E atat de mica incat am senzatia ca ma sufoc, ca sunt inghitita, ca nu mai am aer pentru ca sunt altii care l-au respirat inaintea mea. E o pendulare intre echilibru si dezechilibru, si o obligatie impersonala de a ma scufunda in dezechilibru.
Balansul, echidistanta, stabilitatea, nu sunt pentru mine. In fond, toate marile povesti se incheie cand cei doi se iau de mana si incep o noua viata impreuna. O noua viata banala, de care ne e sila, deoarece majoritatea o traim. Fascinanta e lupta, lupta ce precede armonia.
M-a sunat aseara. Era plictisit, scarbit parca. Nu voia sa vorbeasca, dar voia sa ma auda. Eu vorbesc nimicuri inutile, sau dezbat probleme existentiale, eu nu stiu ce trebuie sa zic. Ce l-ar ajuta sa zic. Imi doresc sa se simta confortabil cu mine, dar asta inseamna un schimb, un schimb la care el nu participa decat rareori.
E veche povestea cu el in fata tv-ului, cu berea in mana, si ea, pe scaun, cosand sosete. Imi repugna numai gandul ca, involuntar, macar pentru o zi, voi coase sosete. Daca asta e tot ce imi ofera viata, sincer, nu am niciun motiv sa o traiesc.
Dar nu sunt intunecata si depresiva. Sunt optimista, cred in sansa mea. Cred ca viata e dulce, si are multe de oferit. Si cred ca daca o sa ma prind cu ambele maini si nu o sa renunt niciodata, nu voi coase sosete.
Paranoia de a nu gresi, obsesia ca totul sa ramana intact si definitiv, e un capriciu. Si cei din jur au sentimente, nu au nicio vina ca sunt eu cretina uneori. Dar nu pot sa renunt. Sau sa nu imi pese. Imi e imposibil sa fiu de gheata, fie si numai pentru o secunda. Deal with it.
Probabil o sa plang de cate ori moare un cunoscut, indiferent ca am schimbat doar 2 cuvinte, sau ca l-am vazut intamplator pe strada, probabil o sa ma simt vinovata ca rasare soarele dimineata, si seara apune, probabil ca voi fi la fel se fixata pe unele idei, dar ce sa-i faci, piticul din creierul meu nu pleaca nicaieri. Iar eu imi iubesc creierul. Si, implicit, piticul.
Voi aprecia in continuare lupta, o voi cauta, pentru a imi satisface setea asta bolnava. Si voi fugi din calea echilibrului pana voi obosi...
In final, in ceea ce priveste lucrurile pe care le pierd, le voi pierde.. probabil o sa ma port ca si cum nu le-as fi avut niciodata. Imi voi imagina ca informatiile acumulate de la acei oameni au venit de nicaieri. Sau dintr-o carte. Ce carte? Hm.. una, oarecare.
Era limpede ca eram facuti unul pentru altul. Felul in care degetele mele se potriveau perfect in spatiile dintre degetele tale, sau cum stateam pe genunchii tai cu orele fara sa amortesti, cum nu ne plictiseam niciodata unul de altul, nici la 3 dimineata... magia, stelele. Era limpede. Dar acum, ma voi purta ca si cum nu ai existat.
Imi cer scuze, dar durerea e, surprinzator, prea mare.
Glumeam. Sper sa mori. In chinuri. Si singur. Nu, cu o pisica.
Glumeam. Pur si simplu, nu imi pasa.
Glumeam.
Glumeam.
Glumeam.
Si tu.. tu ma luai in serios. Fraiere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu